0756 822 806     psalmiicantati@gmail.com
Psalmii Cantati

  • Psalmii Cantati

    Redau cu multă bucurie această expunere absolut superbă la Psalmul 1 de către pastorul și un nou colaborator al acestui proiect, Alexandru Ghiță. De mult nu am citit o expunere așa de frumoasă a acestui Psalm, făcut-o după o exegeză atentă, o interpretare în armonie cu învățătura Noului Testament, adică foarte cristocentrică, o expunere structură, clară și ordonată, detaliată dar și concisă, cu ilustrații foarte bune, citate variate care îmbodopesc mesajul dar și cu aplicații pentru noi, astăzi. Recomand cu multă încredere!

      

    Recunosc că am probleme cu cititul prefeței, prologului sau cu notele introductive ale editorilor. Recent am citit clasica lucrare a lui Van Doren și Adler intitulată „Cum se citește o carte” și am înțeles că nu este doar problema mea. Mulți fac greșeala de a plonja direct în miezul mesajului cărții, sărind peste primele pagini. Ca să folosesc o ilustrație mai plastică, e ca și cum ai încerca să mănânci o ciocolată fără să îi desfaci cu grijă ambalajul, sau o portocală fără să o decojești înainte.

       Când vine vorba de Cartea Psalmilor, ei bine, Psalmii 1 și 2 reprezintă prefața, sau prologul ei. În unele variante textuale Fapte 13:33 spune că Pavel citează din primul psalm, nu din al doilea, tocmai din acest motiv. Talmudul Babilonian, prin vocea lui Rabi Yehuda confirmă acest lucru când spune că cei doi psalmi „constituie o secțiune unică”. Aici ni se prezintă, după John Phillips, „Legea și Profeții”, etica vieții și speranța mesianică. Psalmii încep și încheie cu o fericire (1:1 și 2:12).

       Psalmul 1 începe cu prima literă din alfabetul evreiesc și se termină cu ultima literă. Totodată, debutează prin cuvântul „ferice” și încheie prin cuvântul „pieire”. Astfel, contrastează două extreme, „două programe de viață, două imagini, două judecăți, două destine” (Ravasi). Prin aceasta nu face decât să urmeze mesajul întregii Scripturi, care e construit în jurul ideii de contrast: întâiul Adam și al doilea Adam, Cain și Abel, Ismail și Isaac, Esau și Iacov, David și Saul, Hristos și satan.

       Așadar, în continuare vom analiza acest contrast din acest psalm: cel drept (neprihănit) și cel nedrept (rău). Versetele 1:1-3 prezintă pe omul drept, iar versetele 4-6 vorbesc despre omul nedrept. În dreptul fiecăruia dintre cei doi ni se spune ceva despre calea pe care o urmează (1 și 6), ni se prezintă și un aspect esențial care îi definesc ca oameni (2 și 5), apoi ne sunt înfățișați prin două metafore grăitoare (3 și 4). Psalmul este hristologic, dar și de învățătură pentru viața de credință.

       Nota bene. Psalmul 1 face parte din categoria de psalmi ce au primit numele de sapiențiali (de înțelepciune). Artificiile poetice folosite în acest psalm constă în câteva paralelisme. Paralelismul dinamic: progresie în versuri (v.1). Paralelismul sintetic: versurile se explică (v.2). Paralelismul culminant: al doilea vers adaugă primului (v.4). Paralelismul antitetic: al doilea vers în contrast cu primul (v.6). Structura lui: negativ-pozitiv-pozitiv (v.1-3), apoi, negativ-negativ-pozitiv (v.4-6).

    Omul drept

       Un comentator biblic, pentru a ilustra debutul psalmului, spunea că autorul începe pe o notă muzicală înaltă (Phillips). Într-adevăr, acest „ferice” în originalul ebraic este nu doar o exclamație plină de entuziasm (Oh, ferice!) prin care dreptul este celebrat, dar și un plural care arată „multiplicitatea de binecuvântare” pe care o are (Spurgeon). Omul drept e astfel felicitat pentru precauția sa (v.1), pentru pasiunea sa (v.2), ca în final să ni se prezinte și parabola sa (v.3) prin metaforă.

    Precauția omului drept

        Omul drept, fericit, este descris, în primul rând, printr-o negație, adică prin ceea ce nu face. Omul drept se disociază de anturajul unde se cultivă păcatul. De observat progresia din versetul 1. În primul rând psalmistul identifică societatea păcatului gradual: cei răi, cei păcătoși, cei batjocoritori. Apoi,  se prezintă și posibila evoluție a păcatului de care se ferește cel drept: (nu) se duce; (nu) se oprește; (nu) se așază. Astfel, „împărtășirea cu El, e neîmpărtășire cu cei fără El” (Bonar).

       Acest verset Îl prezintă într-un mod glorios pe Domnul Isus Hristos. El este omul drept, care nu participă în niciun fel la păcat. Sfântul Atanasie identifica pe cărturari, saduchei și pe farisei în prototipul răi, păcătoși și batjocoritori, spunând că „David a dedicat acest psalm lui Hristos, cel născut din el”. Imaginea omului drept din acest psalm este atât de idealistă încât „caracterul morala fost văzut, în toată perfecțiunea lui, în Hristos însuși” (Smith), cel fără păcat (2 Corinteni 5:21).

       Aceste cuvinte sunt și pentru noi. Credinciosul trebuie să fie un om precaut, care înțelege dinamica păcatului. Păcatul înfășoară lesne (Evrei 12:1). La început, expunerea (se duce), apoi obișnuința (se oprește), iar în final înregimentarea (se așază). Este cazul multor tineri, adulți, bărbați și femei. De aceea, pentru că am fost socotiți neprihăniți prin credința în Hristos, trebuie să veghem, căci „tovărășiile rele strică” și „puțin aluat dospește plămădeala” (1 Corinteni 5:6 și 15:33).

    Pasiunea omului drept

       Versetul 2 îl descrie pe omul drept și în termeni pozitivi. Ni se spune că plăcerea lui e Legea Domnului, apoi ni se explică cum se manifestă pasiunea aceasta: meditează necurmat. În mod strict, Legea Domnului este Tora, cele cinci cărți ale lui Moise, dar are și un sens mai general, desemnând tot Vechiul Testament (1 Corinteni 14:21). „Cugetă”, în ebraică haghah, murmură, activitate specifică evreilor ortodocși care șoptesc texte sacre în meditație (Ravasi). Omul drept iubește Legea.

       În istoria biblică au existat mulți astfel de oameni. Iosua e unul dintre ei, căruia Dumnezeu îi cere să cugete zi și noapte asupra Legii (Iosua 1:8). Ezra este și el un om care și-a pus pe inimă să adâncească Legea (Ezra 7:10). Însă nimeni nu se poate asemăna lui Isus în ce privește pasiunea pentru Lege. El este nu doar realizarea concretă a Legii (Ioan 1:17), dar și tot El aduce mesajul ei la împlinirea atunci când spune „Ați auzit că s-a zis... Dar Eu vă spun...” (Matei 5:17-48; 7:28-29).

       Psalmul 1:2 descrie și pasiunea omului neprihănit în Isus Hristos. Augustin spune că cel credincios nu mai trăiește sub robia Legii lui Moise care condamnă, ci trăiește în libertatea Legii lui Hristos care dă viață. De aceea nici nu putem să fim indiferenți și superficiali în ce privește Cuvântul, ci plini de râvnă și preocupați de el. Un credincios citește, și studiază, și meditează, și cântă Cuvântul Domnului. El este un mijloc al harului prin care suntem hrăniți și crescuți (1 Petru 2:2).

    Parabola omului drept

       Textul curge spre metafora din versetul 3. Omul drept este ca un „pom sădit lângă un izvor de apă”. În ebraică este un pom transplantat, iar izvorul este de fapt peleg, un canal de irigare specific Mesopotamiei. Imaginea este cea a unui pom care e luat dintr-un mediu deșertic și adus într-unul potrivit. Acest lucru îi asigură rodnicia la vremea culesului, vitalitate și în timp de secetă, prosperitate/succes în tot ceea ce face și continuitate în tot ce întreprinde. Pictură vie a omului drept.

       Hristos este pomul. El se numește pe sine „copacul verde” (Luca 23:31). El e Pomul Vieții din Noul Ierusalim, sădit pe malul râului din apa vieții (Apocalipsa 22:1-2). Frunzele lui care nu se veștejesc slujesc la vindecare, iar cele 12 feluri de roade la mântuire. Într-o superbă analogie, Părinții Bisericii înfățișau lemnul crucii ca acel pom unde noi am devenit rod al suferințelor lui (Isaia 53:11). El a dus la bun sfârșit salvarea noastră când a spus pe acest lemn: S-a isprăvit! (Ioan 19:30).

       Imaginea aceasta e atribuită și credincioșilor. Ieremia 17:7-8 și Ezechiel 47:12 preiau ilustrația pentru a-l ilustra pe cel care se încrede în Domnul. De altfel, cum ar putea să fie altfel acel care e în Hristos? Mlădița ce împărtășește seva viței nu poate decât să rodească (Ioan 15:1-8). Vitalitatea sa spirituală nu îl părăsește nici când trupul i se trece (Psalmul 92:14). În cuvintele lui Jean Calvin: Copiii lui Dumnezeu vor prospera (spiritual), fiind adăpați de influența secretă a harului divin.

       Acesta este omul pe care îl fericește Psalmul 1. Traian Dorz spunea că „fericit” îi este de fapt numele, „pentru că în viața duhovnicească numele omului este denumirea stării lui”. În adevăr, după cum amintea și Theodorit al Kirului, orice fel de știință sau meșteșug privește la sfârșit: meșteșugul cel de luptă, către cununile de măslin; cel ostășesc, către biruințe; cel medical, către sănătate; cel negustoresc, către bogăție. La fel și știința faptei bune, are ca sfârșit dumnezeiasca fericire.

       Așa cum am observat, omul drept este în primul rând Isus Hristos. John Phillips spunea că primul verset descrie calea lui, al doilea adevărul în care este înrădăcinat, iar al treilea e o metaforă a vieții sale. Astfel, este arătat Hristos, care este Calea, Adevărul și Viața (Ioan 14:6). Dar, cine este îndreptățit prin credința în Isus Hristos este un om drept de asemenea, iar aceste cuvinte sunt și despre el. Astfel, el e precaut în fața păcatului, are plăcere în Cuvânt și e plin de viața lui Hristos.

    Omul nedrept

       A doua parte a psalmului îl descrie pe omul nedrept. Începe prin afirmația care creează contrastul: Nu tot așa este cu cei răi. Observați că prima diferență este trecerea de la singular la plural. Un om drept și mai mulți oamenii răi. Pentru că în principal versetele 1-3 descriu un singur om drept, pe Isus, apoi toți cei ce sunt îl El sunt drepți în virtutea dreptății lui. Despre oamenii răi se rețin trei lucruri ce îi fac diferiți de cel drept: imaginea lor (v.4), rușinea lor (v.5) și finalul lor (v.6).

    Imaginea omului nedrept

        Psalmistul descrie omul nedrept pornind de la metaforă. Pleava e un material rezidual al grâului, un amestec de praf, coji și alte resturi. În Israel, după seceriș, orzul și grâul erau bătute pentru a desface bobul din spic. Odată cu acest proces se obținea un amestec de boabe și rezid numit pleavă. Ca să separe boabele de pleavă, acest amestec era aruncat în bătaia vântului. Pleava ușoară era îndepărtată de vânt, iar boabele grele cădeau. Oamenii răi sunt „o masă netrebnică” (Dorz).

       Această imagine grăitoare ne amintește de principiul biblic al separării. Este o imagine care ni-l prezintă pe Hristos în a sa calitate de judecător. Ioan Botezătorul spune că El este cel care separă pleava de grâu, pe prima o aruncă în foc, iar pe a două o strânge în grânar (Luca 3:17). Într-un alt text biblic asemănător ni se spune că grâul va fi separat de neghină (Matei 13:24-30). Vântul spulberă pleava, așa cum, „suflarea gurii” lui Hristos va îndepărta pe cel rău (2 Tesaloniceni 2:8).

       Grozav lucru e să fii găsit ușor! Mâna lui Dumnezeu a scris pe perete, în dreptul lui Belșațar, împăratul Babilonului, că a fost „cântărit în cumpănă” și „găsit ușor” (Daniel 5:27), de aceea a și fost îndepărtat. Cine nu este în Hristos nu are nici o greutate înaintea lui Dumnezeu, deși pot cântări mult în ochii oamenilor. Poate cineva spune: Dar faptele mele bune nu vor cântări la judecată? Nici măcar un gram, dacă nu sunt făcute în Hristos. Doar El poate înclina balanța în favoarea mea, faptele sale puse în talerul meu, ca să nu fiu găsit ușor.

    Rușinea omului nedrept

       Judecata din versetul 5 este anunțată metaforic de vântul care spulberă. Omul rău „nu poate ține capul sus la judecată” căci este ușor, nu are substanță. Textul în ebraică ar putea fi tradus și „nu poate sta în picioare la judecată”. Era obiceiul ca atunci când cineva era adus în instanță să vorbească stând în picioare. Dar aici el nu se poate ridica, nu poate să spună nimic în apărarea sa. Spre rușinea lui, el rămâne jos, cu capul plecat. Astfel, el este exclus și din adunarea celor neprihăniți.

       Chiril al Alexandriei comenta acest verset spunând astfel: Însemnează-ți că David e cel dintâi care a învățat clar despre înviere și judecată. Theodiret îl urmează spunând că textul afirmă că „nu vor învia necredincioșii la Judecată, ... în sfatul celor drepți”. În varianta Septuaginta, verbul grec antisimi (a se scula) se traduce și prim a învia. Ceea ce Părinții aceștia afirmă este că versetul 5 spune că cei răi nu vor învia alături de cei drepți, pentru că ei vor învia doar pentru condamnare.

       Cred că toți dintre noi am trecut prin situații când am fost atât de rușinați că nu am putut ridica ochii din pământ. Când ne certau părinții, profesorii etc. Nu e un sentiment plăcut. Dar, cu atât mai mult trebuie să fie neplăcut să stai în fața Mântuitorului și să nu poți ține capul sus. Un cap plecat și un cap ridicat toți va trebui să avem. Fie îl plecăm acum spre pocăință ca să îl ținem în ziua judecății ridicat, fie îl ținem azi ridicat în aroganță, iar în ziua judecății îl vom pleca în rușine.

    Finalul omului nedrept

       Finalul psalmului surprinde tema aceasta a celor două căi. Ele sunt puse în contrast. Prima cale, cea a celor drepți, este cunoscută de Dumnezeu. „Domnul cunoaște” nu se referă la știința lui Dumnezeu, ci la faptul că Dumnezeu aprobă calea celor drepți. Apoi, ni se spune despre calea celor răi că duce la pieire. Comentând la Psalmul 1, Talmudul spune că cei răi sunt un rău pentru ei înșiși și un rău pentru lume. Calea lor este un marș spre autodistrugere, dar și otravă acestei lumi.

       Trebuie să ne aducem aminte că Domnul aprobă calea celui neprihănit pentru că este însăși calea Fiului său. Mântuitorul a spus că el însuși este Calea pe care trebuie să umblăm (Ioan 14:6). Filosofia lumii caută să ne înfățișeze înainte mai multe posibile căi, spunea cineva, asemenea accesului într-o casă care are mai multe intrări, sau sub sintagma că în final „toate drumurile duc la Roma”. De-ar fi așa Hristos nu e Calea, ci o cale. Isus e Omul drept pe cale devenind Calea omului drept.

       Versetul 6 rezonează cu învățătura lui Hristos despre cele două căi. În Matei 7:15-27 ar putea fi foarte bine o predică a sa pe Psalmul 1. Acolo auzim de pomii roditori, împlinirea Cuvântului, dar și despre două căi. Una largă și una strâmtă. Pe cea largă îți permiți să aduci orice plăcere păcătoasă, orice poftă nelegiuită. Și pentru că e o cale populată de mulți, toate acestea sunt justificate de faptul că majoritatea face asta. Dar în final calea duce la pieire. Calea strâmtă e calea lui Hristos.

       Se spune că la o prelegere susținută de agnosticului Robert G. Ingersoll pe tema iadului, condamnării și judecății, acesta și-a început vorbirea spunând că în cele ce urmează va arăta că toate aceste lucruri nu sunt adevărate și sunt doar invenții ale oamenilor. În audiență erau mai mulți oameni, printre care și unul beat. Mai îndrăzneț din cauza alcoolului, începu să strige la vorbitor: Domnule, mai tare și mai cu convingere, mulți dintre noi depindem de dvs! Dacă greșiți, sunt pierdut!

       Mintea omului necredincios recunoaște că dacă Evanghelia e adevărată atunci el este un om pierdut. Dar îi este atât de drag păcatul încât va căuta să dezmintă adevărurile ei eterne pentru ca să își justifice trăirea în nelegiuire. Asemenea lui Oscar Wilde, el va spune că dacă într-o zi va răsuna trâmbița lui Hristos pentru judecată, se va preface că nu o aude. Dar, înainte de a suna această trâmbiță, iată că Psalmul 1 este un anunț glorios, care prezintă ruina și rușinea celui nelegiuit.

    ...

       Acesta este Psalmul 1. Prezintă, în antiteză, pe omul drept (Hristos și cei îndreptățiți prin El) și omul nedrept. Psalmul ne așază la bifurcația a două drumuri și printr-un indicator  numit „ferice” (primul cuvânt) ne semnalizează un drum, iar prin indicatorul numit „pieire” (ultimul cuvânt) ne arată pe celălalt. Astfel, suntem invitați să alegem. Pe Hristos, pomul roditor, a cărui pasiune e Cuvântul și care se delimitează de păcat, sau pe cel rău, om ușor ca praful, al rușinii și ruinei.

    De la Alex Ghiță mai poți asculta două fragmente din predica sa introductivă la Cartea Psalmilor din 2 ianuarie 2022.

    Preaiau, cu permisiune, de pe pagina de Facebok a lui Alex următoarele meditații în completare la Psalmul 1:

    „Domnul cunoaște calea celor drepți, dar calea celor răi duce la pieire.” (Psalmii 1:6)Sunt două căi prezentate aici. Calea celor neprihăniți, sau drepți, care este aprobată de Dumnezeu („Domnul cunoaște” are aici sensul de „Domnul aprobă”). Apoi este calea celor nedrepți, cei răi, care duce la pieire. Textul rezonează puternic cu învățătura Domnului Hristos despre cele două căi din Matei 7. Acolo Domnul Isus vorbește despre calea largă, pe care merg mulți și care duce la condamnare. Vorbește și despre calea îngustă pe care merg puțini și care duce la viață. Știm cum anume se justifică prima cale pentru cei care o aleg. Se justifică prin faptul că este largă. Este permisivă, poți călători pe ea un întreg calabalâc de păcate, dar nu te obligă la asta. Calea aceasta este suficient de tolerantă și cu cei care aleg un stil de viață mai ascetic. Se mai justifică și prin faptul că sunt mulți care merg pe ea. Forța majorității este un motiv pentru care această cale se alege, vorba aia: majoritatea are dreptate. Dar ce anume justifică cea de-a doua cale, cea îngustă, care duce la viață? Ce anume justifică această cale a celor neprihăniți pe care o aprobă Dumnezeu? Am avea tendința să spunem că îngustimea ei o justifică. „O viață cu multe restricții, în care te limitezi de la păcat, iată ce o justifică și iată de ce duce ea la viață”, am putea spune. Dar am greși dacă am judeca așa. Nu îngustimea căii o justifică, cum atât mai mult numărul mic de oameni care pășesc pe ea. Nu aceste lucruri o fac să fie calea care duce la viață, ci faptul că această cale este CALEA LUI HRISTOS. De aceea spune psalmistul că „Domnul cunoaște/aprobă calea celor neprihăniți”. Este calea pe care Mântuitorul a umblat, de fapt, este calea pe care Hristos a croit-o în umblarea sa pământească. El este Omul drept al Psalmului 1, iar cei care sunt îndreptățiți prin credința în El calcă pe urmele sale pe această cale a sa. „Eu sunt Calea”, a spus Isus. Iată de ce aprobă Dumnezeu calea celor neprihăniți, de ce o cunoaște. Hristos este omul drept pe cale, devenind astfel calea oamenilor drepți.

    Un fragment din predica de mâine pe Psalmul 1. Desigur, cuvintele "Cei răi nu pot ține capul sus la judecată" ne informează despre ziua lui Hristos, când orice om va sta înaintea tronului Său ca să dea socoteală. Părinți ai Bisericii, printre care Atanasie cel Mare, au tălmăcit acest verset făcând spunând că "David este primul care vorbește de ziua învierii morților". Gloria lui Hristos ca judecător este subliniată aici implicit în rușinea pe care cei răi o vor experimenta atunci. Ei nu își vor putea ridica privirea din pământ, sau, cum sugerează o altă traducere a textului, nu vor putea să își ridice capul (peste adunare, adică să stea în picioare. Expresia este ancorată în cultura instanțelor evreiești, unul care vorbea la un proces, martor sau inculpat, se ridica în picioare ca să vorbească în timp ce ceilalți îl ascultau de jos. Ceea ce ne spune de fapt psalmistul este că oamenii răi nu vor avea ce să mai spună atunci când vor fi judecați, condamnarea lor va fi atât de justă că nu vor mai putea să se ridice în apărarea lor. Dar...Dar, ar fi o greșeală dacă am vedea aici doar judecata finală a celor răi. Aici este anunțat și procesul lui Hristos, când El, reprezentantul celor răi, a fost condamnat. Marcu ne informează astfel despre atitudinea lui în acea instanță: "Isus tăcea și nu răspundea nimic." Vedeți voi, procesul acesta se desfășoară pe două planuri, unul istoric și unul spiritual. Caiafa le surprinde pe ambele atunci când spune că "mai bine să moară un singur om decât să piară tot norodul". În planul istoric, este cel mai mârșav proces din istoria oricărei instanțe judecătorești, pt că Isus nu făcuse nimic vrednic de moarte, după cum spune obiectiv chiar Pilat. Însă, în planul spiritual, atunci Hristos era condamnat în locul poporului. Acolo, la acel proces, Hristos este suma tuturor celor răi pt care a murit. Este cel mai drept proces din istorie. Ce ar putea să spună El în apărarea sa când stă înaintea dreptății lui Dumnezeu care judecă pe păcătos. Nu poate sta în picioare, nu poate ridica capul, nu poate spune nimic în apărarea lui, este acolo pt a bea până la capăt cupa dreptății, a rușinii condamnării, în calitate de reprezentant al celor răi. El, cel fără păcat, a fost făcut păcat, pt ca noi să devenim neprihăniți, drepți. Ce mai putem spune acum? Un cap plecat orice om va avea. Azi, sau în ziua judecății. Luther spunea că în calendarul omului sunt doar două zile, azi și ziua judecății. Nu avem ziua de mâine, nici luna viitoare, sau anul 2022. Două zile sunt sigure pt noi, azi și ziua judecății. Capul îl vom pleca oricum, azi sau în ziua judecății. Azi intru pocăință înaintea Aceluia care a stat înaintea dreptății divine absorbind rușinea condamnării celor răi, sau în ziua judecății când nu vom putea să ridicăm capul înaintea Aceluia care ne va judeca. Iată Evanghelia din Psalmul 1, iată ce îți spune.

     

    Mesaje



    Pentru a vedea mesajele trebuie sa va
    Autentificati
    Verified by VISA MasterCard SecureCode
    powered by