Continuăm seria comentariilor sermonice ale pastorului Alex Ghiță la Psalmi. Am citit de mai multe ori expunerea sa și aș mai putea-o citi de încă câteva ori. O recomand cu multă căldură!

   Să ne gândim la expresia „Legea și prorocii”. Apare de mai multe ori în Noul Testament și este o expresie sumativă a tot ce este Vechiul Testament. Cu toate acestea, expresia arată că Vechiul Testamente este împărțit în două. Există însă un pasaj în care apare, pe lângă cele două, și Psalmii. Domnul Isus spune în Luca 24:44: Trebuie să se împlinească tot ce e scris despre Mine în Legea lui Moise, în Proroci și în Psalmi. Psaltirea e o medie a celor două, o carte a Legii și a profeților.

   Psalmii 1 și 2 reprezintă prefața acestei cărți. Ne-am uitat data trecută la Psalmul 1 și am observat că accentul cade pe Legea Domnului (v.2). Perechea lui, Psalmul 2, ar putea sta ca reprezentant în această introducere a cărții pentru Profeți. Pentru că dincolo de toate, Psalmul 2 este unul profetic și profund mesianic. E cel mai citat psalm în Noul Testament și explicit atribuit lui Hristos. Astfel, omul drept din Psalmul 1 este aici prezentat ca Domnul, Unsul ales al lui Dumnezeu.

   Maniera în care psalmistul își prezintă mesajul este printr-un dialog în care se aud patru voci. Warren Wiersbe spunea că „în unii psalmi vei vedea, în alții vei simți, dar în acesta vei auzi”. Acest artificiu se numește „conversații de laudă” (LeFebvre). E ca și cum am privi tabloul intitulat „Discuție talmudică”, operă a pictorului german Hermann Werner. Unul vorbește, altul refuză să audă, altul caută în carte, un altul stă gata să răspundă, iar al cincilea îi ascultă cu atenție.

Tot cinci participanți sunt și în ce privește Psalmul 2, deși se aud doar patru voci. Vocea răzvrătiților (v.1-3), apoi e vocea lui Dumnezeu (v.4-6), vocea împăratului (v.7-9), iar în final, concluziv, se aude vocea psalmistului (v.10-12). Cine este cel de-al cincilea participant? Exact ca în tabloul lui Werner, este cel care ascultă aceste voci, care cântărește ce se spune și care trebuie să ia o decizie de partea cui vrea să se afle. Acesta este chiar cititorul acestui psalm, noi, cei care medităm asupra-i.

   Nota bene. Psalmul este considerat unul regal de întronare și cel mai probabil era utilizat în înscăunarea regilor davidici. Așa cum era tiparul popoarelor încă din cele mai îndepărtate vremuri, era necesar un protocol politico-cultic. Regele era nu doar un ales al poporului, ci și un ales al divinității care primea statutul de fiu al zeității cu pricina. Întronarea nu se făcea fără dispute, lupte și tensiuni în prealabil, ecou simțit în deschiderea psalmului. Structura: patru strofe sextuplete.

Vocea împotrivitorilor

   Psalmul debutează cu imaginea unei situații globale. Toate națiunile pământului sunt întărâtate împotriva Domnului și a Unsului său. Cuvântul din varianta greacă (Septuaginta) e foarte plastic, face referire la „avântul armăsarilor spre cele ce nu se cuvin” (Atanasie). A cabra, sau a lovi cu picioarele din spate. Cea de-a două acțiune rebelă a neamurilor este cea exprimată prin „cugetă lucruri deșarte”. Ca în Psalmul 1:2, ei „murmură”, șoptesc, nu Legea Domnului, ci lucrurile rele.

   A treia și a patra acțiune rebelă îi are în vedere pe împărații acestor națiuni împotrivitoare, în calitate de reprezentanți ai lor. În primul rând, ei se răscoală. Termenul este preluat din cultura războiului și evocă imaginea stabilirii unei strategii: „a se organiza”, „a luat poziția prestabilită” (Ravasi). În final, împotriva lui Dumnezeu și a regelui său uns ei „se sfătuiesc împreună”. Este vorba de o conspirație secretă tipică celor ce se ridicau împotriva regelui pentru a-l detrona (Estera 2:21). Alianțe rebele ale vasalilor aveau loc deseori în imperii mari.

   Ultima acțiune rebelă e o declarație comună a popoarelor și reprezentanților lor. În esență, ceea ce surprinde e dorința lor de a fi independenți. Tăiatul legăturilor și eliberarea de lanțuri (în ebraică „frânghii) presupune o stare de robie. Sau evocă imaginea unui animal înjugat care este eliberat. Într-un basorelief asirian prezintă prizonierii regelui împovărați de un jug. Acești regi ai pământului și neamurile lor sunt aici într-o relație de vasalitate față de Dumnezeu și Hristosul său.

   Trebuie spus că există o împlinire directă a acestor cuvinte în Noul Testament. În Fapte 4:25-27, în rugăciunea comună a credincioșilor creștini din Ierusalim, această coaliție e una antihristică, alcătuită din „neamurile și noroadele lui Israel”, reprezentate de „Irod și Pilat din Pont”. Dar nu doar în actul istoric al condamnării și răstignirii lui Hristos se împlinesc aceste cuvinte, așa cum reiese din text, prin extensie ele se aplică și bisericii persecutate ce propovăduiește Evanghelia. Și un aspect escatologic e prezentat aici (Apocalipsa 20:7-8).

   Textul ne amintesc vremurile care au caracterizat mereu lumea. Căderea omului în păcat a fost un act de răzvrătire și încercare de a se elibera de sub autoritatea lui Dumnezeu. De atunci și până acum omul, antic și modern, caută eliberarea. Se aseamănă cu acel revoluționar francez care sub sintagma „liberte” s-a suit pe turnul bisericii Notre Damme și a trântit crucea făcând-0 țăndări pe pavajul străzii, după care strigă triumfal: Vom distruge orice fel de amintire a lui Dumnezeu.

   Într-adevăr, după cum spunea și închisul pentru credință Traian Dorz, întotdeauna s-a încercat a „înlătura orice urmă a prezenței lui Dumnezeu pe pământ, ca să (se) poată păcătui în liniște”. Cineva mărturisea despre un graffitti pe care l-a văzut și care spunea că „autoritatea distruge creativitatea” (Wiersbe). Creativitatea de a păcătui, pentru asta omenirea caută eliberarea de sub singura forță și influență care o poate stăvili. Libertatea nu vine singură, ci la pachet cu un stăpân.

Vocea Domnului

   Vocea lui Dumnezeu se aude în versetele de la 4-6. Este un răspuns pe care îl dă acestei coaliții malefice. În primul rând, acest răspuns constă într-o ironie. Dumnezeu râde de acești nesăbuiți, mai mult, își bate joc de ei. Sarcasmul divin e „un semn al teribilei disocieri de obiectul disprețului” (Ravasi). Așa cum spunea și Pascal, „râsul e uneori un act de  justiție”. Acest lucru este posibil pentru că Dumnezeu privește detașat situația, „cel ce șade în ceruri” e neafectat în transcendență.

   De la sarcasm și ironie, Dumnezeu răspunde cu mânie și urgie. Acesta este cel de-al doilea lucru specific răspunsului divin la coaliția antihristică. Atanasie tălmăcea paralelismul dinamic din versetul 5 spunând: Diferă mânia de urgie prin faptul că mânia este furie înfierbântată, iar urgia e dorința răzbunării. Urgia e rezultatul, împlinirea mâniei. Altfel spus, urgia e dezlănțuirea mâniei, manifestarea concretă. Așadar, în mânie Dumnezeu le vorbește ceea ce spune în versetul 6, dar cu urgie îi îngrozește, potrivit cu lucrarea din versetul 9.

   Sarcasm, mânie și în final, în versetul 6, declarația divină. Răspunsul lui Dumnezeu la rebeliunea globală este ungerea unul împărat. Locul învestirii este cetatea de scaun, adică pe muntele Sion. În 2 Samuel 5:7, după ce David cucerește acest loc numit „cetățuia Sionului”, se adaugă cuvintele: aceasta este cetatea lui David. Sionul nu este doar locul desfășurării activității politice, dar și al cultului. Acolo a fost construit și Templul din Ierusalim, de aici și girul divin pentru împărat.

   Dacă urmăm grafica psalmului, complotului din versetele 1-3 (în Fapte 4:25-27 este complotul împotriva lui Isus) îi urmează ungerea regelui pe Sion. În proximitatea Sionului, acum mai bine de 2000 de ani în urmă, Isus Hristos avea să fie răstignit. Luca 23:38 ne spune că deasupra capului i s-a scris vina, în notă sarcastică: Acesta este împăratul iudeilor. În următorul verset (39) cineva pune întrebarea: Nu ești Tu Hristosul (Unsul)? Episodul Golgotei reține sarcasmul, urgia și declarația din Psalmul 2:4-6. La cruce, Isus e uns ca rege.

   În 1296 regele Edward I a ordonat confecționarea tronului care a ajuns să poarte numele de „scaunul regelui Edward”. Inclusiv regina Elisabeta a II a a fost întronată pe acel scaun în 1953. Nu mai are gloria de odinioară, când lemnul acela de stejar era acoperit cu aur, dar și-a păstrat dimensiunea și demnitatea. E un scaun foarte mare, proiectat astfel pentru a simboliza măreția monarhiei. Este mare pentru orice rege, nimeni nu poate să umple spațiul lui (preluat de la Lefebvre).

   Cu siguranță Psalmul 2 este un psalm regal, un protocol de întronare a regelui dinastiei davidice. Dar, asemenea acelui scaun regal, niciun rege din istoria lui Iuda, nici chiar David, nu au putut să se ridice la înălțimea lui. Niciunul afară de Isus, care este „fiul lui Avraam, fiul lui David” (Matei 1:1). El este răspunsul lui Dumnezeu la omenirea răzvrătită, ungând la cruce pe Isus ca Domn. De la înălțimea crucii el își începe domnia peste popoare, pe care le-a și biruit (Coloseni 2:15).

Vocea împăratului

   Cea de-a treia strofă a odei face auzit vocea regelui uns. Aici apar patru afirmații, una proprie și trei care reiau ce Domnul spune. Aceste patru afirmații reflectă misiunea lui, statutul lui, domnia lui și autoritatea lui. Misiunea lui este surprinsă în prima afirmație: Eu voi vesti hotărârea Lui. Este vorba de proclamare și ducere la îndeplinire a decretelor divine. Aici se observă amprenta culturii imperiale antice, unde regele e socotit locțiitorul divinității și reprezentantul (Apocalipsa 5).

   A doua afirmație este citarea lui Dumnezeu care stabilește pentru împărat calitatea, sau statutul ființei sale. „Tu ești fiul Meu, astăzi te-am născut.”. Întronările orientale aveau astfel de protocoale în care divinitatea recunoaște relația de filiație. Spre exemplu, pentru învestirea lui Hatshepsut se spune că zeul Amon-Ra a spus: Tu ești fiica mea dragă... Protocolul de întronare a faraonului Thutmosi III prevedea și următoarea declarație a unui zeu: Eu sunt tatăl tău, ca zeu te-am născut pentru a fi pe tronul meu rege al Egiptului de Sus și de Jos.

   A treia declarație din protocolul de înscăunare are de a face cu domeniul domniei regelui primit de la Dumnezeu. Acesta nu este limitat la teritoriul Canaanului, ci extins în absolut toată lumea și include toate neamurile. Și, în fine, o ultimă declarație vizează autoritatea regelui asupra domeniului său. Toiagul de fier este un sceptru regal, semn al puterii. Într-un ritual oriental al înscăunării se obișnuia ca pe vase de lut să se scrise națiunile ostile, iar noul rege le zdrobea cu sceptrul.

   Afirmația „Tu ești fiul Meu, astăzi te-am născut” apare de trei ori citată în Noul Testament cu referire la Isus Hristos. În Evrei 1:5 este un argumentul pentru supremația ființei Lui față de îngeri, iar în 5:5 o atestare a supremației preoției Sale față de cea levită. Dar, în Fapte 13:33, apostolul Pavel citează această declarație ca pe o profeție a învierii lui Hristos. „El a fost născut din mormânt și a ieșit la lumină” (Wiersbe). Este continuată istoria evanghelică, după complot și cruce (v.1-6), urmează învierea (v.7), domnia (v.8) și judecata finală (v.9).

   Istoria a cunoscut mari cuceritori. Cercetătorii au alcătuit chiar și un top al acestora, în funcție de vastitatea imperiilor lor. Pe primul loc se află Genghis Khan, cu un imperiu care are peste 9 milioane km². Apoi este Alexandru cel Mare, care a domnit peste aproximativ 3,7 milioane km². El a cucerit imperiul lui Cir, care se află și el în topul acesta. Pe locul 7 în top se află francezul Napoleon Bonaparte, omul care a zis: Eu cuceresc cu sabia, dar Hristos a cucerit lumea fără sabie.

   Împărăția lui Hristos este una globală, el a cucerit lumea prin Evanghelie. „Faceți ucenici din toate neamurile” (Matei 28:19) și „Îmi veți fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria și până la marginile pământului.” (Fapte 1:8), sau în Marcu 16:15 a zis „Duceți-vă în toată lumea și propovăduiți Evanghelia”. Așa a poruncit Cel care are toată autoritatea în cer și pe pământ și s-a făcut. O împărăție care acoperă 510 milioane km² (lumea), din orice națiune (Apocalipsa 7:9-16).

Vocea psalmistului

   Ultima voce care se aude este cea concluzivă, a autorului. Versetele 1-12 sunt îndemnuri, ca urmare a ceea ce a afirmat Dumnezeu și Hristosul său. Apar cinci chemări. Prima și a doua îi au în vedere pe cei așezați în poziții de autoritate în lumea aceasta: împărații și judecătorii pământului. Cel mai probabil că este același oficiu, cu două aspecte (guvernarea politică și guvernarea juritică). Se cere o purtare înțeleaptă (precauție) și a lua învățătură pentru a îndeplini dreptatea.

   Al treilea și al patrulea îndemn, după exegeza mai multor specialiști, este o invitație la actul de cult (Ravasi). „Bucurați-vă” (în ebraică gîl) face referire la salturi de veselie în jurul altarului, deci este o bucurie întru închinare. Dar, așa cum e specific ritualului, nu trebuie să lipsească reverența, de aceea se adaugă „tremurând”. Tremendum-fascinosum (fascinația plină de tremur reverențios) în cuvintele lui Rudolf Otto. Și îndemnul „slujiți Domnului cu frică” presupune o relație de închinare plină de stimă (și în Noul Legământ - Evrei 12:28).

   Să ne oprim acum asupra ultimului îndemn. Este cel mai interesant din punct de vedere exegetic. Expresia „dați cinste Fiului” este socotită un crux interpretum. O soluție a oferit-o A Bertholet, care spunea că verbul „cinstiți” (în ebraică este nashaq) se traduce „sărutați” și cel mai probabil că se referă la sărutarea picioarelor suveranului. Imaginea pictată e cea a vasalului care recunoaște autoritatea stăpânului prin faptul că se proșterne înaintea tronului său și sărută picioarele sale.

   Suntem avertizați aici. Ni se spune că toate acestea trebuie să le facem pentru ca Fiul „să nu se mânie și să nu pieriți pe calea voastră, căci mânia lui stă să se aprindă”. Deja am fost avertizați de faptul că domnia lui Hristos presupune judecata neamurile, care vor fi zdrobite cu sceptrul său de fier ca niște vase de lut (vezi aluzia la acest text în Apocalipsa 2:27; 12:5). Versetul 10 cheamă la ascultare, 11 la închinare, iar 12 la predarea autorității. Căci, „a te converti la Hristos înseamnă detronarea rivalilor săi”, după cum spune Kendrick Graham.

   Există patru bazilici patriarhale la Roma, una dintre ele se numește Bazilica Sfântul Pavel. Este construită în locul unde se presupune că a fost martirizat apostolul Pavel. În interior, pe cupolă, este pictat în mozaic mare Hristos Pantocrator. La baza picturii apare un mic omuleț, îmbrăcat în alb. Stă plecat înaintea lui Hristos și îi atinge degetele de la picioare, după ce în prealabil se presupune că i le-a sărutat. Acel om e Papa Honoriu III, într-un gest de recunoaștere a roialității lui Isus.

   Psalmul ne cheamă și pe noi astfel. Exact ca femeia care s-a plecat la picioarele lui Hristos și le-a sărutat (Luca 7:38). Era o femeie păcătoasă care a urmat chemarea din Psalmul 2:12, a predat lui Isus autoritatea și a încetat să mai trăiască în rebeliune față de Dumnezeu. Desigur, într-o lume în care se promovează respectul de sine și independența acest gest este unul nu doar radical, dar și abominabil. Dar e unul de care în final va depinde fericirea oricărui om de pe pământ.

...

   Da, fericirea oricărui om depinde de asta. Psalmul încheie cu următoarea declarație: Ferice de toți câți se încred în El. Vă amintiți tabloul despre care spuneam la început, cel al lui Hermann? Există acolo al cincilea personaj care participă la discuție, cel care stă în picioare și cântărește ce aude pentru a lua o decizie de partea cui se situează. Acel personaj suntem noi, cei care auzim aceste patru glasuri. Vocea răzvrătiților, vocea Domnului, vocea Împăratului și vocea psalmistului. De ce parte vom fi, a celor rebeli, sau de partea acelora fericiți?

...

Vezi și:

https://psalmiicantati.ro/vlog-psalmul-2-cantarea-regelui-mesia-despre-certitudinea-domniei-sale-universale/