ROWLAND S. WARD

Dragi prieteni, am deosebita bucurie să vă pun la dispoziție un nou material (tradus proaspăt) despre cântul Psalmilor. De data aceasta, autorul își propune să arate două lucruri:

1) Cantitatea de informații biblice care să sugereze că utilizarea altor cântări religioase sau imnuri, în afara Psalmilor, era foarte răspândită sau că măcar a existat în închinarea publică a Bisericii Primare, este insuficientă. În acest punct autorul ia în discuție (a) toate referințele directe la cântare din Noul Testament, (b) textele integrale ale unor cântări (ex. Cântarea Mariei, Zaharia, Apocalipsa), cât și (c) acele fragmente de cântări (ex. Col. 1.15-20; Filip. 2.6-10) din întreg Noul Testament. Tot aici discută și despre cei trei termeni -psalmi, imnuri și cântări duhovnicești- și ne arată două interpretări posibile.

(2) Al doilea scop al articolului este să arată că utilizarea intensă a Psalmilor în viața Bisericii Primare Creștine reflectă recunoașterea faptului că Psalmii și-au ocupat locul care li se cuvine ca element vital în teologia și închinarea Noului Legământ, nu doar a Vechiului;

Acest material constituie capitolul 5 din cartea Sing A New Song: Recovering Psalm Singing for the Twenty-First Century (=Cântați o Cântare Nouă: Recuperarea Cântului Psalmilor pentru Secolul al XXI-lea), carte editată de Joel R. Beeke și Anthony T. Selvaggio (Grand Rapids, Mich.: Reformation Heritage Books, 2010). În original capitolul este intitulat: Psalm Singing in Scripture. Material folosit cu permisiunea editurii.

În acest capitol vom privi la cântatul psalmilor în Scriptură, cu referiri speciale la Noul Testament.

Contextul Vechiului Legământ

Chiar dacă utilizarea cântecelor și versurilor era ceva obișnuit printre evrei de la bun început, și cu siguranță cântarea religioasă și ne-religioasă era considerată normală, doar din vremea lui David a început cântarea să aibă un loc central în închinare.

Vechiul Testament pune accentul pe rânduirea divină a acestei slujbe a cântării în vremea lui David, împăratul-slujitor al lui Dumnezeu (1 Cron. 6:31–48; 25:1–31; cf. 2 Cron. 29:25). Chiar dacă această închinare cădea deseori în ruină, atunci când a fost reformată, garanția a fost găsită în legea dată de Dumnezeu prin David. Acest lucru se poate vedea în reformele din anul 835 î.Hr. (2 Cron. 23:18); din jurul anului 715 î.Hr. (2 Cron. 29:30); din anul 622 î.Hr. (2 Cron. 35:15) și din perioada punerii temeliei celui de-al doilea templu din jurul anului 537 î.Hr. după exilul babilonian (Ezra 3:10) și în consacrarea zidului din Ierusalim din anul 434 î.Hr. (Neem. 12:45–46). Aceste referințe ne arată că închinarea prin cântare în templu nu era considerată o chestiune de organizare omenească. Exista libertate în privința cuvintelor folosite în rugăciune dar nu exista nicio libertate în ceea ce privește cuvintele cântărilor. Principiul închinării centralizate a Vechiului Testament constă în cântările insuflate de Duhul Sfânt, singurele cântări autorizate pentru acest scop. Ultimele cuvinte ale lui David au fost: „Duhul Domnului vorbește prin mine și cuvântul Lui este pe limba mea...” (2 Sam. 23:2)

Desigur, exista multă diversitate în Iudaism în perioada Noului Testament. Grupări ca Esenienii care au produs Manuscrisele de la Marea Moartă au folosit Psaltirea în mod intens, dar ordinea ultimei jumătăți a versiunii lor (de la Psalmul 90 înainte) nu era fixă, și ei aveau de asemenea câțiva psalmi proprii, specifici pentru gruparea lor (1QH și 11QPs). Psalmii lui Solomon, un grup de optsprezece psalmi scriși la o vreme după moartea lui Pompei din anul 48 î.Hr., este un alt exemplu dintr-o altă grupare a Iudaismului. Dar nu există nicio bază care să susțină ideea că aceste lucrări erau folosite în închinarea centralizată din Israel.1

Cunoștințele actuale pe care le avem sunt de așa natură încât nu putem creiona etapele succesive prin care a trecut Psaltirea până a ajunge la forma ei finală, în vremea lui Ezra, în jurul anului 430 î.Hr. Biblia evreiască a fost tradusă în limba greacă în jurul anului 200 î.Hr. (numită Septuaginta, prescurtat LXX) și a fost utilizată foarte mult, după cum demonstrează numeroasele citate din Noul Testament. În ebraică, Psaltirea este denumită Sepher Tehillim (=Cartea Laudelor; Cartea Cântărilor de Laudă); în greacă este numită Psalmois (=Psalmi).

Nu știm multe lucruri despre utilizarea Psaltirii în afara templului, dar ar fi fost un lucru foarte natural ca aceste cântări compuse de „cântărețul plăcut al lui Israel” (2 Sam. 23:1) să se fi bucurat de o utilizare extinsă. Informația disponibilă din Vechiul Testment pune accentul pe legătura dintre Psalmi și închinarea centralizată din templu mai degrabă decât pe închinarea individuală sau cea din sinagogă. Se crede că sinagoga a apărut în forma ei organizată în perioada dintre Vechiul și Noul Testament. A reprezentat o formă de închinare și de organizare folosită peste tot în Palestina și în lumea cunoscută în vremea lui Isus (cf. Fapte 15:21). În esență, era o adunare organizată pentru studierea Scripturilor și pentru rugăciune și nu există nicio dovadă concludentă că în această închinare s-ar fi practicat și cântarea.

La urma urmei, Psaltirea nu este în primul rând o carte pentru a fi folosită în mod individual, ci pentru o comunitate a cărei speranță este pusă în Regele-Slujitor al lui Dumnezeu.

Acest lucru ne explică de ce un mare număr de Psalmi adresați către Mai Marele Cântăreților sunt cântece care la început par a face referire la cineva în mod individual.

Nu este suficient să privim Psaltirea ca fiind doar o profeție cu privire la Hristos sau ca fiind mesianică în câteva locuri mai importante cum ar fi Psalmul 2 sau Psalmul 22. Situația reală este cu mult diferită. Isus Hristos este instrumentul prin care abordăm Psalmii într-un mod corect. Îl vom găsi pe El în ei în diferite moduri, nu doar în câțiva Psalmi, ci în toți Psalmii. Uniunea credinciosului cu Hristos, Adevăratul David, este cheia descifrării comorilor Psaltirii. De asemenea, este motivul pentru care aceste cântări ocupă un loc special în biserica Noului Testament și sunt citate atât de des.

Orientarea teologică

Orice discuție pe marginea închinării în Scriptură trebuie să fie centrată pe Hristos. În Evanghelia după Ioan, Isus pregătește scena. Lucrarea lui Isus începe prin curățirea Templului în perioada Paștelui șiSe declară pe Sine Însuși a fi Adevăratul Templu (vezi Ioan 2:12–22). El privește dincolo de era templului de închinare și de era sărbătorilor cum este Paștele, spre comunicarea între Dumnezeu și omenire prin El, ca rezultat al morții și învierii Lui. Realitatea omenească trebuie să facă loc realității cerești, așa că El merge să vorbească cu Nicodim (Ioan 3) despre necesitatea unei nașteri de sus, din Duhul, pentru a putea înțelege realitățile cerești și pentru asigurarea intrării în împărăția lui Dumnezeu.

În mod similar, în Ioan 4, Isus vorbește cu femeia samariteancă despre modul în care promisiunile lui Dumnezeu s-au împlinit de-a lungul istoriei evreilor, nu a istoriei samaritenilor, și despre faptul că a venit vremea ca adevărații închinători să se închine Tatălui „în duh și în adevăr” (vv. 23–24). În acest pasaj, Isus nu afirmă că de acum înainte Dumnezeu dorește o închinare sinceră, și cu atât mai puțin că locația contează. Dumnezeu întotdeauna a pretins o închinare din inimă și întotdeauna a fost aproape de cei care Îl cheamă în adevăr, oriunde s-ar fi aflat. Mai degrabă, Isus afirmă faptul că adevărata închinare ține de sfera spirituală și de realitățile cerești care pot fi cunoscute printr-o naștere de sus. Mai simplu spus, atât locația cât și accesul la Dumnezeu se găsesc în Domnul Isus prin care primim Duhul dătător de viață pentru ca într-o unire plină de credință cu Hristos, să putem fi pietre vii în templul spiritual. Nu contează locația fizică, ci locația în Hristos Care este calea, adevărul și viața.

Templul și tot ce se poate asocia cu el, inclusiv Psaltirea, își găsesc adevărata împlinire în Isus Hristos. Și dacă Hristos, Marele nostru Preot, Se înfățișează în ceruri pentru noi, rugăciunile înălțate de El prin David rămân rugăciunile tuturor celor care sunt în El. Nu există cântări separate pentru diferiți indivizi, ci o singură cântare pentru comunitatea care se află în Hristos, și anume biserica pentru care El a murit; există o singură cântare înălțată de El pentru noi, și o singură cântare pe care noi o înălțăm ca pe o rugăciune în El.

Așadar, nu există niciun argument în contra utilizării Psaltirii în închinarea creștină, nu se poate spune că este o practică pre-creștină, cu atât mai puțin o practică sub-creștină sau că ar avea un conținut nepotrivit pentru buzele creștinului. Isus a folosit Psaltirea în viața și în învățătura Lui, a cântat din ea la Cina cea de taină, a citat-o de pe cruce, a murit cu ea pe buze și i-a luminat semnificația prin învățăturile Sale ulterioare învierii (Luca 24:44). Utilizarea intensă a psalmilor în Noul Testament arată faptul că primii credincioși recunoșteau că Psaltirea este plină de Hristos.

Cântarea în Noul Testament

Pentru a merge mai departe în explorarea cântării în Biserica Primară, trebuie să abordăm o discuție pe următoarele teme: (1) Referințele directe la cântare în Noul Testament, (2) Cântările existente în textul Noului Testament, și (3) Fragmentele de cântări incluse în textul Noului Testament.

1. Referințe directe

Referințele directe la cântarea în Noul Testament sunt foarte puține. Matei 26:30 și Marcu 14:26 se referă la cântarea unui imn (gr. hymnēsantes) când a fost instituită Masa Domnului. Acestea sunt cele două referințe la cântare pe care le găsim în Evanghelii. Conform cu Mishnah evreiască (Pesahim 10), compilată în jurul anului 200 d.Hr., ca parte a Marelui Hallel (Psalmi 114/5–118), cântarea aceasta se cânta în casele evreiești cu ocazia Paștelui în amintirea Exodului. Chiar dacă nu putem fi siguri că lucrul acesta era valabil pentru vremea lui Isus (deci, cu 200 de ani înainte), este un fapt acceptat în general că Isus și ucenicii Săi au cântat acești Psalmi. Andrew Brunson susține că mulți cititori ar fi recunoscut din context, mai ales pe baza cuvintelor lui Isus din Matei 23:39, care includ un citat din Psalmul 118, faptul că Matei făcea aluzie Psalmii 114/5-118. 2

Ar fi greu să ne imaginăm că Pavel și Sila nu au inclus poeme din Psaltire în „cântările de laudă” (gr. hymnoun) pe care le-au înălțat în miez de noapte în temnița din Filipi (Fapte 16:25). Ralph Martin, un adept al poziției care susține că există fragmente de cântări în textul Noul Testament, comentează: „Nu avem cum să știm genul de cântări pe care le-au cântat Pavel și Sila în temnița din Filipi, dar dacă aplicăm un raționament corect din punct de vedere logic cu privire la spiritul omului, atunci știm că acesta, în vremuri de restriște și necaz, se îndreaptă instinctiv spre ceea ce îi este familiar și cunoscut, și nu putem tăgădui faptul că Psalmii Vechiului Testament au răsunat în temnița întunecoasă, trezind interesul celorlalți prizonieri închiși alături de misionari.”3

Iacov 5:13 îi îndeamnă pe cei cu inima bună să cânte cântări de laudă (gr. psalletō), și nimeni nu ar sugera că Psaltirea ar fi exclusă. Merită să observăm faptul că îndemnul acesta urmează imediat după ce îi îndeamnă pe cei aflați în suferință să se roage. Asta ne arată că, exact ca și în Templu, cântarea este o datorie religioasă distinctă de rugăciune, chiar dacă în unele aspecte se pot suprapune. În același sens putem observa distincția dintre rugăciune și cântare pe care o face Pavel în 1 Corinteni 14:15. În amândouă aceste elemente ale închinării în comun, Pavel îndeamnă ca mintea să fie plină de rod spre zidirea altora. Astfel, rugăciunea și cântarea (în limbi necunoscute) este exclusă și considerată contrarie naturii acestor elemente ale închinării; sunt permise două sau trei mesaje rostite în alte limbi, cu condiția să fie și traduse.

În 1 Corinteni 14:26 cântarea este un element distinct în închinare, după cum am observat deja. Se presupune că un membru din biserică dorește să contribuie la închinare print-o cântare (gr. psalmos). Asta nu exclude o compoziție existentă în Psaltire, dar se poate referi și la altceva decât la o lucrare din Psaltire, cu condiția ca acea cântare să îndeplinească criteriile de înțelegere, zidire și ordine decentă. Dacă înțelegem „o cântare,… o învățătură,… o descoperire” ca fiind aspecte ale profeției, după cum pare a fi cel mai probabil în acest context, atunci este vorba de o compoziție insuflată de Duhul, dar poate nu este neapărat o compoziție din Psaltire, deși orice fragment din Psaltire este insuflat.

Să privim acum la expresia: „psalmi, imnuri și cântări duhovnicești” din Efeseni 5:19 și din Coloseni 3:16, mai ales la înțelesul adjectivului "duhovnicesc". Pavel îndeamnă ca „cuvântul lui Hristos să locuiască din belșug” în cititori, adică Evanghelia lui Hristos să le umple mintea și să le călăuzească purtarea. Astfel, Pavel îndeamnă folosirea cântărilor care iau naștere din Evanghelie, care I se adresează Domnului, dar care dau învățătură și sfaturi comunității de credincioși. În mod similar, în Efeseni, Pavel dorește ca credincioșii să fie mereu plini de Duhul și să vorbească între ei cu psalmi, cântând Domnului în inimile lor. Aici e posibil să vorbim atât despre cântări insuflate, cum sunt Psalmii, cât și despre cântări provocate de Duhul (eng. Spirit-prompted songs) care, incluzând Psaltirea, exprimă adevărul Evangheliei lui Hristos într-un mod potrivit.

Chestiunile exegetice referitoare la utilizarea acestor trei termeni pot fi rezumate în următorul mod:

1.  În utilizarea practică, nu se poate face o distincție clară între cei trei termeni.

Dacă privim la derivarea inițială a cuvintelor, am putea susține că:

- gr. psalmos (care provine de la psallo, =„a ciupi”) se referă la un o cântare cântată la un instrument cu coarde, cum este harpa;

- gr. hymnos se referă la o cântare de laudă adresată lui Dumnezeu și

- gr. ode este un cuvânt mai general.

Grigorie de Nyssa (cca. 380 d.Hr.) merge pe linia aceasta care a fost urmată și de alții, inclusiv de Jean Calvin. Unii cercetărori, ca și J. B. Lightfoot, sunt de părere că se poate face o distincție între cei 3 termeni, așa încât psalmos să se refere la cântările extrase direct din Scriptură (Cartea Psalmilor), „hymnos” să fie compoziții distinctive creștine și „ode pneumatikos” (=cântări duhovnicești) să se refere la ode spontane inspirate de Duhul, dar în practică această idee este contrazisă.

Mai mult, în Septuaginta (traducerea greacă a Vechiului Testament) găsim toți acești trei termeni în titlurile din Psaltire, Psalmul 67 și Psalmul 76 conținându-i pe toți trei; aceeași trăsătură se găsește într-o mai mică măsură în textul evreiesc, cuvintele fiind mizmorim, tehillim, and shirim. Cititorii în limba engleză pot observa lucrul acesta în diferiți psalmi, cum ar fi psalmii 67 și 108. Pe scurt, în practică, cei trei termeni sunt sinonimi în perioada dinainte și de după primul secol d.Hr.

Ba mai mult, verbul psallo este utilizat în Noul Testament (Iacov 5:13; 1 Cor. 14:15) însemnând pur și simplu „a cânta psalmi,” și nu implică ideea de acompaniament instrumental.

Unii susțin viziunea prezentată în Comentariul lui H. A. W. Meyer, care provine din lucrarea Commentary on Ephesians a lui G. C. von Harless’s din 1834. Această viziune spune că cei trei termeni sunt cel mai bine explicați cu referire la Psaltire din moment ce în Noul Testament, termenul psalmoi este utilizat în contexte grecești, probabil provenind de la traducerea din Septuagintă a titlului Psaltirii, în timp ce în contextele evreiești se folosește hymnoi sau forme asemănătoare, din moment ce acest termen este utilizat pentru a traduce titlul evreiesc tehillim. Într-un context mixt evreiesc/grecesc, combinarea celor doi termeni alături de termenul general ode, întregul ansamblu fiind descris printr-un cuvânt care se referă la cântările date de Duhul, ar furniza o expresie complexă care să identifice și să includă toate compozițiile insuflate de Duhul, pe care credincioșii sunt îndemnați să le cânte. Putem să le privim ca pe o enumerare de sinonime cum sunt de exemplu „fărădelegea, nelegiuirea și păcatul” din Vechiul Testament, sau „semne, puteri și minuni” din 2 Cor. 12:12.

2. Cei trei termeni nu pot fi limitați cu certitudine absolută la Psaltire

Dat fiind utilizarea termenului psalmos în 1 Corinteni 14:26, cu referire la ceea ce probabil este o cântare rostită în mod profetic, mai degrabă decât un psalm deja existent, și dat fiind faptul că termenii se substituie unii altora în literatura contemporană, cum ar fi cartea apocrifă Psalmii lui Solomon,4 termenii pot avea un caracter general în natura lor.

3. Adjectivul duhovnicesc aproape sigur descrie toți cei trei termeni

În timp ce se menține tradiția de a face distincția între cei trei termeni, se obișnuiește ca adjectivul duhovnicesc să fie considerat un calificativ al cuvântului general ode, cu sensul de a indica spre caracterul religios al cântării,5 deși lucrul acesta poate părea redundant într-un context care este deja religios,6 sau cu sensul alternativ că acea cântare este inspirată de Duhul.7 Viziunea generală a cercetătorilor de astăzi este că deși adjectivul duhovnicesc, în armonie cu utilizarea grecească, se acordă din punct de vedere gramatical cu ultimul termen, de fapt se referă la toate cele trei substantive. Într-adevăr, este logic să gândim astfel pentru că este greu să presupunem că Pavel ar alătura compoziții care să nu fie egale în ceea ce privește valoarea devoțională și câștigul spiritual. Sensul ar fi atunci următorul: „Psalmi, imnuri și cântări generate/inspirate/stârnite de Duhul” (cum traduce Lohse) sau „Psalmi, imnuri și cântări insuflate de Duhul” (Martin, O’Brien, Schnackenburg, Lincoln).8

4.   Contextul pasajului este comun, nu individual și astfel, distincția făcută în 1 Corinteni 11:18–22 și 14:19,35 între „în biserică” și „acasă” se aplică.

Desigur că Vechiul Testament reglementa foarte precis închinarea centralizată din Templu și putem susține că și Noul Testament face același lucru în ceea ce privește templul spiritual al comunității de credincioși în Hristos. În timp ce recunoaștem diversitatea bisericilor, trebuie să nu subestimăm uniformitatea unor practici (cf. 1 Cor. 14:33b–34). Ce se întâmpla „în biserică” poate fi diferit de ceea ce se întâmpla „acasă.” Astfel, distincția obișnuită între închinarea publică și închinarea privată are o oarecare justificare și pasajele din Efeseni și Coloseni par să se potrivească adunărilor creștine adunate la închinarea publică.

Putem concluziona că dacă sensul adjectivului duhovnicesc este "insuflat de Duhul", atunci suntem limitați la cântecele date de Duhul Sfânt, fapt care în practică înseamnă cântece extrase din textele Scripturii. Dacă sensul este "generat/inspirat/stârnit de Duhul", și dacă în Coloseni 1:9 cuvântul duhovnicesc este utilizat în sensul acesta, atunci avem libertatea de a compune cântări care să provină din Evanghelie și care să reflecte împlinirea Vechiului Testament în Hristos. În mod natural, cel mai înțelept este să rămânem aproape de sensul textului din Scriptură, chiar dacă nu respectăm întocmai cuvintele textului. Astfel, noile cântări, deși nu sunt canonice în mod oficial, pot fi privite ca exprimând cu acuratețe adevărul lui Dumnezeu și având astfel valoare devoțională și oferind câștig spiritual, alături de materialul extras direct din textul Scripturii.

Desigur, este adevărat că o credință vie și vibrantă se exprimă în cântare, dar cântările de laudă care sunt cele mai potrivite pentru închinarea în comun a poporului lui Dumnezeu și care dăinuie în timp, sunt în general acelea care rămân cele mai fidele textului biblic. Dacă comparăm limbajul din Coloseni 1:28 cu cel din 3:16, am putea concluziona că acele cântări care sunt pentru biserică au în esența lor un caracter care explică textul Scripturii. Și nu ar trebui să uităm că Dumnezeu întotdeauna a fost foarte gelos când vine vorba de închinarea care I se cuvine. El are dreptul de a stabili natura acestei închinări, iar răspunsul nostru nu poate fi decât ascultarea în contextul legământului Său plin de har.

2. Cântările prezente în textul Noului Testament

Noul Testament furnizează numeroase exemple de cântări care iau expresii din Scriptură, le completează și exprimă rezultatul într-o formă potrivită noii situații. Cântarea Mariei (cunoscută în istorie sub numele de Magnificat) conține cel puțin nouă referiri și aluzii la Psalmi iar Cântarea lui Zaharia (cunoscută în istorie sub numele de Nunc Dimittis) cel puțin opt (vezi Luca 1:46–55 și 67–79). Întotdeauna am fost surprins de cei care susțin că aceste cântări ar trebui utilizate în închinarea publică, dat fiind că este atât de evident faptul că sunt cântări unice, specifice unei situații unice și personale. Totuși, aceste cântări demonstrează clar faptul că Psaltirea era o parte integrantă a vieții spirituale a oamenilor evlavioși și a repertoriului lor de cântări.

În cartea Apocalipsa sunt menționate trei cântări. Acestea nu pot fi considerate fragmente de cântări de laudă din moment ce sunt clar încorporate în structura textului într-un mod care arată că sunt parte din text. Totuși, acestea sunt niște cântări pe care nu le găsim în Psaltire. Totuși, nu ar trebui să le acordăm o importanță prea mare, din moment ce Aocalipsa ne prezintă împlinirea supremă a scopurilor lui Dumnezeu, utilizând o varietate de instrumente literare.

Cântarea cea nouă din Apocalipsa 5:9–10 este cântată de cei cu alăute și potire de tămâie, care sunt rugăciunile sfinților. Cântarea cea nouă răsună mai apoi din gura îngerilor și în final în această cântare se alătură toate făpturile, chiar și peștii mării. Expresia „cântare nouă” se găsește și în Psalmii 33:3, 40:3, 96:1, 98:1, 144:9, și Isaia 42:10. Această expresie se referă la noua situație creată de lucrarea de mântuire a lui Dumnezeu iar cântarea cea nouă este cântarea care celebrează lucrul acesta. În cele din urmă, toți credincioșii, și doar ei, participă la ea (Apoc. 14:3).

„Cântarea lui Moise, robul lui Dumnezeu, și cântarea Mielului” din Apocalipsa 15:3–4 este o singură cântare, cântată cu alăutele date de Dumnezeu, care se inspiră mult din cuvintele Vechiului Legământ pentru a ilustra apogeul Noului Legământ ratificat de Mielul lui Dumnezeu. Psalmii la care se face aluzie în aceasta includ 86:9, 98:2, 111:2, 139:14, și 145:17. În mod similar, în cântarea de nuntă din Apocalipsa 19:6–9, mai multe expresii provin din Psaltire (v. 6 cu Psalmul 93:1; 97:1 și 99:1; v. 7 cu Psalmul 118:24 și 96:8).

3. Fragmente de cântări integrate în textul Noului Testament

De asemenea se susține faptul că există fragmente de cântări creștine integrate în textul Noului Testament. Pasajele citate de obicei sunt Efeseni 5:14, Filipeni 2:6–11, Coloseni 1:15–20, și 1 Timotei 3:16; uneori sunt sugerate și altele. Nu este clar ce anume se poate stabili chiar dacă acestea ar fi fragmente de cântări. Dacă Pavel a putut cita un poet păgân (Fapte 17:28), cu cât mai mult atunci unul creștin, presupunând că existau câțiva! Dar nu este oare posibil să confundăm pasaje memorabile caracterizate de o mare elocvență, cu aceste cântări de laudă? Mai mult, după cum observă Gerhard Delling,9 nu există nicio încercare în Noul Testament de a folosi stilul grecesc al cântărilor metrice sau de a urma legi ușor sesizabile în pasajele citate, așa că identificarea fragmentelor de cântări este ipotetică și are o validitate limitată.

Ceea ce este mult mai evident decât aceste fragmente de cântări sunt numeroasele citate din Psaltire și aluzii referitoare la Psaltire. Aproximativ o treime din toate citatele Vechiului Testament în Noul Testament provin din Cartea Psalmilor. Aproximativ 40 de Psalmi sunt citați în mod direct în Noul Testament și în total sunt citați sau se face aluzii directe sau indirecte la 100-110 Psalmi.10 Aceste date ne oferă o mărturie cu privire la semnificația Psaltirii în viața Bisericii Noului Testament. Se pare că primii creștini au luat foarte în serios prezența unei cărți de cântări în Scripturile pe care le aveau. Se poate sugera un fel de practică de cântat antifonică prin expresia „vorbiți între voi” din Efeseni 5:19. De asemenea, vedem aspectul acesta în Scrisoarea lui Pliniu către Traian din jurul anului 112 d.Hr. în care sunt folosite cuvintele latinești carmen adicere. Deci, este limpede faptul că Psaltirea era cunoscută, iubită și folosită intens.

Concluzie

Scopul acestei analize nu este de a aduce argumente în favoarea utilizării exclusive a Psaltirii în închinarea publică, ci de a ilustra două lucruri:

(1) cantitatea insuficientă de informații care sugerează că utilizarea altor cântări religioase sau imnuri, în afara Psalmilor, era foarte răspândită sau că măcar a existat în închinarea publică a Bisericii Primare

(2) utilizarea intensă a Psalmilor în viața Bisericii Primare care reflectă recunoașterea faptului că Psalmii și-au ocupat locul care li se cuvine ca element vital în teologia și practica Noului Legământ

Evrei 1 ne furnizează un exemplu de utilizare sofisticată a Psalmilor. Aici citatele din Psalmi sunt oferite cu așteptarea că argumentul autorului va fi decisiv și clar în mintea cititorului. Dacă nu le înțelegem astfel, înseamnă că am deviat într-o oarecare măsură de la standardele biblice.

Pot exista și alte principii în Scriptură care să justifice îmbrățișarea unui repertoriu mai larg de cântări decât cele incluse în Psaltire dar dacă pierdem din vedere această normă a laudelor pe care o reprezintă Psaltirea, atunci riscăm să deviem foarte mult. În același timp, cântările care dăinuie în timp sunt cele care rămân cel mai fidele temelor și limbajului Scripturii. Spre exemplu e suficient să observăm frecvența compozițiilor lui Isaac Watts în cărțile moderne de cântări în comparație cu numărul relativ modest al imnurilor compuse de Charles Wesley, în ciuda faptului că acesta din urmă este mult mai prolific.

Experiența practică poate fi cel mai bun argument. Dietrich Bonhoeffer a scris: „Ori de câte ori este abandonată Psaltirea, din biserica creștină dispare o comoară incomparabilă. O dată cu recuperarea ei va veni o putere neașteptată.” 11

J. H. Eaton scrie:

Dacă Scriptura însăși are rolul unic de a hrăni credința Bisericii și de a forma viața în Domnul a convertitului, atunci același rol trebuie să-l aibă și acea partea a Scripturii care a fost în prim plan din cele mai vechi timpuri: Psaltirea. Aici, în cuvinte clare și prin imagini puternice, Scriptura învață, profețește și ridică cortina, dezvăluind lumea cea bună care va veni; pune în gura închinătorilor cuvinte puternice de laudă și mulțumire, alături de rugăminți pline de pasiune, din cele mai adânci văi ale suferinței. Cântările pe care le scriem noi înșine sunt plăcute și ne stimulează sentimentele. O mare parte din Psalmi poate fi dificilă pentru imaginația modernă, putând părea primitivă sau aspră. Dar dacă le înțelegem provocarea, vom găsi în Psalmi o putere și o plinătate la nivelul cărora cu greu pot ajunge compozițiile moderne.12

---------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Rowland S. Ward este pastor prezbiterian și lector conferențiar la Presbyterian Theological College din Melbourne, Australia din cadrul Bisericii Prezbiteriene din Victoria. Pentru mai multe despre el și despre lucrarea sa, vezi blogul său personal la link-ul de mai jos:

Dacă doriți să ascultați acest mesaj în format AUDIO, o puteți face mai jos:

.......ÎN CURÂND.....

1. Desigur că nici Odele lui Solomon nu se foloseau. Aceste patruzeci și două de cântări datează cel mai devreme de la sfârșitul secolului I d. Hr., au fost scrise pentru prima dată în dialectul siriac, și par să își aibă originea în cercuri eseniene, cu unele influențe creștine.

2. Andrew C. Brunson, Psalm 118 in the Gospel of John (Tubingen: MohrSiebeck,2003),131.

3. Ralph P. Martin, Worship in the Early Church (Grand Rapids: Eerdmans,1975),43.

4. Compus în ebraică cca. 30î.Hr.; tradus în greacă cca.50 d. Hr.

5. So E. Schweizer, Colossians(Minneapolis 1982), 210; Murray J. Harris, Colossians and Philemon (GrandRapids,1991), p. 169.

6. Cf.Marcus Barth and Helmut Blanke, Colossians(NewYork,1994) contra E.Schweizer.

7. F.F. Bruce, The Epistles to the Colossians, to Philemon, and to the Ephesians (Grand Rapids: Eerdmans, 1984), 159.

8. Eduard Lohse spune, „Expresia adjectivală „generate de Duhul’(pneumatikais) se referă la toți cei trei termeni.” (ColossiansandPhilemon)[Philadelphia: Fortress Press, 1971], 151). În mod similar, R. P. Martin, Worship in the Early Church (Grand Rapids: Eerdmans, 1975), 43; P. T. O’Brien, Colossians, Philemon(Waco,Tex.:Word,1982),310;A.T.Lincoln, Ephesians(Waco, Tex.:Word, 1990), 346. R. Schnackenburg, Ephesians (Edinburgh: T& T Clark, 1991),238, afirmă că adjectivul „tot ceea ce cântă adunarea ca fiind inspirat sau produs de Duhul.” Chiar și cei care nu sunt categorici nici într-o direcție, nici în cealaltă, recunosc această posibilitate (Barth and Blanke, James D. G. Dunn,The Epistles to the Colossians and to Philemon [Grand Rapids: Eerdmans, 1996],239; Margaret Y. MacDonald, Colossians and Ephesians [Collegeville, Minn.:LiturgicalPress,2000],318;Jerry L. Sumney, Colossians: A Commentary[Louisville, Ky.: Westminster John Knox, 2008], 225). Pentru scriitorii mai vechi, unde din nou preferința este pentru inspirat/generat/inițiat de Duhul, vezi Michael Bushell, The Songs of Zion(Pittsburgh:CrownandCovenantPublications,1980),73–76și188n110.

9. G. Kittel and G. Friedrich,Theological Wordbook of the New Testament (Grand Rapids: Eerdmans, 1972), 8:500.

10. Ca o ilustrație a acestui fapt se poate face referire la indiciile din The Greek New Testament, ed. a 4-a (Stuttgart: United Bible Societies, 1994).

11. Dietrich Bonhoeffer, Psalms: The Prayer Book of the Bible (Minneapolis, Minn.: Augsburg Fortress,1974), p. 26.

12. J. H. Eaton, The Psalms: A Historical and Spiritual Commentary with an Introduction and a New Translation(New York: Continuum InternationalPublishingGroup,2006), p.58.