0756 822 806     psalmiicantati@gmail.com
Psalmii Cantati

  • Psalmii Cantati

    Odată ce înțelegem psalmii ca și cântări, odată ce înțelegem puterea unică a psalmodiei și odată ce înțelegem natura conversațională a acestora, este la fel de important să înțelegem cum anume funcționează cântul psalmilor.

    Psalmii sunt la fel de diferiți de imnurile și cântările moderne precum sunt șuruburile de cuie. Ca să folosim această ilustrație în continuare, putem spune că, deși sunt similare cuielor în multe privințe, șuruburile au un filet în spirală și un cap crestat iar forma aceasta specială a șurubului cere o acțiune specială. Șurubul trebuie înfiletat cu o șurubelniță, nu se bate ca un cui. Pentru ca șurubul să facă cea mai bună treabă, trebuie să fie folosit așa cum a fost proiectat. Același lucru este valabil și în cazul psalmilor.

    Psalmii nu ne conduc doar în laudă, ci ei ne conduc și într-o „metodă” foarte diferită de laudă față de cântările bisericești moderne cu care suntem obișnuiți. Deși psalmii, în general, au aceeași funcție pe care o au imnurile și cântările moderne (de a-L lăuda pe Dumnezeu), ei sunt diferiți în privința efectelor produse în inimă în timp ce aduc acea laudă lui Dumnezeu. Imnurile și cântările moderne sunt scrise specific pentru a stimula lauda prin proclamare în timp ce psalmii, deși sunt plini de laude, includ și îndoieli, contradicții, probleme și așteptări ale judecății – creându-ne fiecare un sentiment ciudat atunci când îi cântăm, dacă o facem cu așteptările pe care le avem de la imnologia modernă (la fel de ciudat ca și când am fixa șuruburi cu ciocanul). Dar acest lucru face parte din alcătuirea diferită a imnurilor biblice; și este o alcătuire diferită care ne cheamă la o așteptare diferită și la o „activitate a inimii” diferită în timp ce cântăm psalmii.

    Pe scurt, putem spune că în psalmi, lauda este rezultatul așteptat, iar meditația este activitatea de bază în care ne angajăm când îi cântăm. Spre deosebire de cântările moderne din biserici, în care se dorește în primul rând „să se treacă la subiect” și să se proclame lauda, psalmii sunt proiectați să-i ajute pe oamenii care nu au întotdeauna dispoziția necesară pentru a cânta laude, să înceapă meditând la starea deplorabilă în care se află lumea și doar printr-un proces deplin și serios de meditație să ajungă la laude.

    Este important să subliniem că lauda este un rezultat atât de important al psalmodierii, încât folosim cuvântul „psalmi” (lit., „laude”) pentru a o descrie. Așa cum s-a afirmat mai sus, în limba ebraică, denumirea cărții este Tehilim (lit. „Laude”), iar în greacă este Psalmoi, care, de asemenea, denumește cântecele de bucurie și de laudă. Dar chiar și o citire fugitivă a psalmilor ne descoperă faptul că nu toți sunt imnuri de laudă declarativă. Cartea se numește „Laude” nu pentru că fiecare imn individual pe care îl conține ar fi plin de bucurie. Ci se numește „Laude” deoarece natura întregii colecții are rolul de a ne conduce de la tristețe spre laudă.

    Cartea Psalmilor este numită astfel deoarece conține meditații cântate. Acestea ne întâmpină în „cetatea confuziei și necazului” (lumea în care trăim), și, dacă le urmăm, ele ne conduc în cele din urmă în „cetatea laudei și bucuriei” (prezența lui Dumnezeu și cerul). Lucrul acesta este adevărat cu privire la fiecare psalm în limitele razei lui de acțiune la scară mică (în general, fiecare psalm tinde să ne ridice de la întrebări spre răspunsuri) dar același lucru este valabil și pentru Cartea Psalmilor ca întreg. Părintele Bisericii Primare Grigorie de Nyssa a scris o carte în secolul al IV-lea pentru a descrie modul în care Psaltirea ne conduce de la tristețea trăirii într-un loc al batjocoritorilor, păcătoșilor și nelegiuiților (în Ps. 1) la adunarea cerească a bucuriei (în Ps. 150).

    Faptul că Psaltirea este o colecție care ne înalță spre laudă, deși ea însăși este plină de multe pasaje care nu conțin laude, accentuează importanța redescoperirii utilizării pentru care a fost menită. Psalmii necesită un alt tip de „mișcare a inimii” în timp ce îi cântăm: meditație, mai degrabă decât proclamare.

    Acest tip de cântare meditativă este specific psalmilor. Unii psalmi au un ton de lamentare în timp ce alții unul mai laudativ. Dar, de regulă, fiecare psalm implică, într-un fel sau altul, o proclamare a adevărului cu privire la Dumnezeu, care este mai apoi analizată și exersată într-o manieră foarte emoțională, menită să ne atragă inimile și experiențele în meditație și să ducă ulterior la maturizarea credinței noastre în fidelitate și laudă.

    Martin Luther a numit cartea Psalmilor „o mică Biblie” tocmai din acest motiv: deoarece toate doctrinele pe care Biblia le conține în diferite părți ale ei sunt recapitulate sub formă de cântare aici, în Psalmi. Tot astfel, Jean Calvin a făcut o descriere celebră a cărții Psalmilor, numind-o „o anatomie a sufletului omenesc”, deoarece toate emoțiile omenești sunt activate în timp ce cântăm aceste meditații cântate.

    Cu siguranță că ceea ce descriem aici nu este o descoperire nouă, dar implică o „acțiune a inimii” fundamental diferită decât ceea ce  a zugrăvit mișcarea de imnologie a secolelor 18-19 sau mișcarea de închinare contemporană. Este vorba despre o utilizare a psalmilor de care trebuie să ne ținem într-un mod conștient, în mijlocul presupunerilor contrare din bisericile de azi, unde așteptarea este că prin cântare se proclamă doar laude și nimic mai mult.

    Biblia ne prezintă cântarea ca pe un mijloc de „meditație asupra Legii/ Cuvântului”. Putem considera cântarea ca fiind un caiet de lucru aferent manualului, ajutând elevul să își exerseze înțelegerea (subiectivă) a adevărurilor prezentate (în mod obiectiv) în manualul care însoțește caietul de lucru.

    Găsim confirmarea acestui principiu observând că Psaltirea însăși se deschide cu un îndemn de a cugeta la legea lui Dumnezeu (Ps. 1). Este general recunoscut faptul că Psalmul 1 reprezintă o introducere la întreaga carte a Psalmilor. În mod deosebit, acesta este un psalm care ne îndeamnă să medităm la legea lui Dumnezeu.

    Psalmul 1 spune o poveste. Este povestea unui om fericit – extrem de bucuros. Și totuși circumstanțele în care se află ne fac să ne întrebăm de ce. Căci el este descris (în v. 1) ca fiind un om fericit („ferice de omul”), dar este înconjurat de păcat și de ispită („sfatul celor răi”, „calea celor păcătoși”, „scaunul celor batjocoritori”).

    Dar motivul pentru care este atât de fericit, în ciuda circumstanțelor grele în care se află, este că are o mare speranță. El vede că, într-o zi, adunarea celor neprihăniți va sta în prezența lui Dumnezeu în comuniune,  laolaltă (v. 5). Acum, el este un „străin singuratic” într-o societate a păcătoșilor; dar, într-o zi, va fi unul „de-al casei” în adunarea celor neprihăniți, strânși în curțile lui Dumnezeu. Atunci, omul cel rău va fi „străinul” aruncat afară, ca pleava (v. 4). Psalmul 1 ne arată posibilitatea bucuriei, acum, într-o lume căzută – și modul în care acest om evlavios ajunge la bucurie. Aceasta se întâmplă datorită faptului că „zi și noapte cugetă la Legea  Domnului” (v. 2) și la promisiunile încurajatoare privind măreața împărăție veșnică pe care o pregătește Dumnezeu.

    Ce înseamnă această disciplină evlavioasă care aduce atâta bucurie în inima credinciosului? Ce înseamnă acest exercițiu pe care Psalmul 1 îl descrie ca „a-și găsi plăcerea în Legea Domnului” prin „cugetarea (ebr., hagah) asupra ei zi și noapte” (v. 2)? Comentatorii, deseori, găsesc straniu faptul că principala carte de cântări a lui Israel are în introducere un exemplu de om care meditează la – probabil citește – cartea legii lui Dumnezeu. Dar oare acest om fericit citește cartea legii? Sau poate cântă despre legea lui Dumnezeu?

    Verbul care este tradus prin „cugetă” în versetul 2 este cuvântul ebraic hagah. Acest verb înseamnă pur și simplu „a da glas” la ceva și nu se specifică foarte clar dacă cel care face acțiunea de a „hagah” citește, vorbește, murmură sau cântă. Trebuie să decidem din context care dintre aceste tipuri de exprimare are loc. Dar ceea ce ne spune verbul hagah este faptul că omul interacționează cu legea lui Dumnezeu prin viu grai – nu cugetă în liniște.

    Termenul „a cugeta” este o traducere bună dar are conotația nefericită a unui lucru care se face în liniște. Verbul ebraic este, dimpotrivă, unul cu puternic sens vocal. În Proverbe 8:7, de exemplu, hagah este utilizat când se spune că Înțelepciunea strigă pe ulițe.

    Cel puțin trei din zece utilizări ale aceluiași verb (hagah) în Psaltire au în vedere în mod explicit sensul de a cânta (vezi Ps. 63:5-7; 71:22-24; 77:6-12).

    Compozitorul Psalmului 1 nu a utilizat un verb prin care să se înțeleagă neapărat sensul de a cânta (de exemplu, verbul ebraic shir, „a cânta”). Cuvântul hagah a fost utilizat nu pentru a exprima un anumit tip de exprimare verbală, ci mai degrabă pentru a ne atrage și concentra atenția asupra profunzimii și calității „activității inimii” care are loc în spatele acestei expresii. Cu alte cuvinte, acest verb este utilizat în locul oricărui alt verb care exprimă vorbirea atunci când scriitorul dorește să ne atragă atenția asupra sentimentelor profunde, interioare, sincere care sunt implicate în acea exprimare. Verbul acesta este ca o folie transparentă pentru retroproiector: oferă o oarecare culoare scenei peste care se suprapune (caracterul autentic al discursului rostit din toată inima), dar nu dă formă acțiunii care are loc (definind tipul de discurs despre care este vorba). Dar greșim dacă presupunem că această cugetare se realizează specific prin lectură sau prin recitare. Se poate realiza în multe moduri, inclusiv prin cântare.

    De fapt, din moment ce psalmul laudă valoarea unei astfel de cugetări profunde și atente la începutul unei Colecții de cugetări cântate (Cartea Psalmilor), cântatul ar trebui privit drept cel mai proeminent dintre tipurile de cugetare pe care le sugerează Psalmul 1. Legea lui Dumnezeu descrie comunitatea neprihănită pe care Dumnezeu a promis să o alcătuiască din copiii Săi, iar pentru omul singuratic din Psalmul 1, care locuiește în cetatea răutății, faptul de a cânta cântări care cugetă la învățăturile din legea lui Dumnezeu este o sursă de mare încântare.

    Cântarea este primul mijloc de cugetare pe care îl are în vedere Psalmul 1, din moment ce este vorba despre o carte de cântări a cărei introducere se face prin acest psalm. Psalmul 1 folosește verbul hagah pur și simplu ca o încurajare ca să ne folosim cu toată inima de aceste cugetări asupra legii lui Dumnezeu, pentru a experimenta în inimile noastre bucuria pe care aceste meditații cântate sunt menite să o aducă. Psalmul 1 ne îndeamnă să avem acea „activitate a inimii”, în timp ce cântăm, care ne va oferi desfătare și laude în mijlocul unei lumi păcătoase.

    Apostolul Pavel descrie aceeași „activitate a inimii” și pentru cântarea din Biserica Noului Testament. În Epistola către Coloseni, Pavel dă această învățătură familiară pe tema cântării: „Cuvântul lui Cristos să locuiască în voi din belşug, învăţându-vă şi sfătuindu-vă unii pe alţii cu toată înţelepciunea şi cântându-I lui Dumnezeu cu recunoştinţă în inimile voastre psalmi, imnuri şi cântări duhovniceşti.” (Col. 3:16)

    Mai devreme am observat cadrul conversațional al cântării din biserică descris aici: Dumnezeu, adunarea și Cristos sunt cu toții implicați în această „conversație prin cântare”. Aici însă dorim să evidențiem natura meditativă a rolului pe care îl are biserica în această „conversație cântată”.

    Aici Pavel descrie cântarea din biserică ca o activitate prin care cuvântul lui Cristos produce înțelepciune din belșug în inimile noastre. Noi nu medităm la cuvântul Împăratului doar în mod personal prin cântările Lui, ci medităm în mod colectiv („învățându-ne și sfătuindu-ne unii pe alții”). În final, este un proces care produce „mulțumire în inimă” față de Domnul. Această mulțumire din inimă este produsul meditației cântate și această mulțumire este lauda noastră la adresa Domnului.

    Conform acestei descrieri a laudei făcute de Pavel, nu cuvintele psalmilor reprezintă plinătatea laudelor noastre pentru Dumnezeu. Dumnezeu este lăudat atunci când meditațiile noastre cântate, la cuvântul lui Cristos, produc mulțumire în inimile noastre față de Dumnezeu. Cu alte cuvinte, chiar dacă am cânta imnuri extraordinare în închinarea noastră, nu Îi aducem lui Dumnezeu acea laudă deplină pe care El o așteaptă, decât dacă le cântăm într-un mod meditativ, un mod care să ne miște profund inimile. Nu cuvintele de mulțumire Îl laudă pe Dumnezeu; ci mulțumirea din inimă, produsă de meditația cântată, iată ce Îl laudă pe Dumnezeu. Și aceasta este o trăsătură specială a psalmilor. Acesta este rolul psalmilor.

    Și totuși nu suntem obișnuiți cu lucrul acesta atunci când cântăm în biserică. Am ajuns să ne așteptăm la descrieri line și frumoase ale căilor lui Dumnezeu în cântările noastre. Dar psalmii sunt niște lupte pline de confuzie și complexe între căile lui Dumnezeu și ispitele lumii. Pentru biserica modernă, pare ciudat să vadă atât de multe referințe la ispitele lumești și atâta confuzie incluse în cântare. Nu suntem obișnuiți cu cântări care exprimă îndoială, luptele credinței, pocăința, suferința, persecuția ș.a.m.d.

    Dar tocmai lucrurile care ne fac să ne simțim ciudați la prima vedere când cântăm Psalmii sunt exact lucrurile care ajung să ne placă și să ne formeze credința. Asta înseamnă presupune să fim atenți la ceea ce cântăm (nu doar să lăsăm ca muzica să ne pună într-o transă). Dar răsplătirile pentru o asemenea interpretare meditativă a psalmilor sunt la fel de glorioase ca și viziunile despre laude și cer care ne sunt oferite în versurile psalmilor cântați.

    Acum înțelegem de ce psalmii sunt atât de ciudați pentru bisericile moderne. Ei sunt meniți să „miște inima” într-un mod diferit decât cel cu care sunt obișnuite bisericile de azi. Ca să folosim ilustrația menționată mai devreme, noi luăm șuruburi și ne așteptăm să le batem cu ciocanul; luăm psalmi și ne așteptăm să aducem laude prin ei (în loc să stârnim laude prin ei). Așa că ni se par ciudați. Dar problema nu este la psalmi, ci la așteptările noastre schimbate cu privire la ceea ce ar trebui să realizeze o cântare.

    Pentru a utiliza psalmii pe care ni i-a dat Domnul Isus Cristos într-un mod cât mai eficient, noi trebuie să revenim la o abordare meditativă a cântării. Trebuie să redescoperim standardul corect de laudă pe care bisericile noastre ar trebui să îl aștepte de la cântările noastre. Trebuie să reînvățăm motivul pentru care psalmii sunt compuși folosind în mare măsură un limbaj agonizant și „ciudat”.

     

     

     

    Mesaje



    Pentru a vedea mesajele trebuie sa va
    Autentificati
    Verified by VISA MasterCard SecureCode
    powered by