Charles Spurgeon iubea să cânte Psalmii versificați. Primele 150 de cântari din harfa bisericii lui erau toți cei 150 psalmi versificați. Din această iubire pentru cântatul Psalmilor s-a născut unul din cele mai comprehensive comentarii pastorale și inspiraționale scrise vreodată pe marginea Psalmilor (7 volume, peste 1500 pagini), cunoscut ca 'Tezaurul lui David', scris de-a lungul întregii lui vieți de slujire. Pe lângă reflecțiile sale deosebit de pătrunzătoare, de parcă nu ar fi fost de-ajuns, aceste volume conțin sute de citate din Părinții Bisericii, Părinții Reformei Protestante, din Puritani și alți scriitori creștini. Din păcate, aceste comentarii nu s-au tradus în limba română dar, prin bunăvoința fratelui Ion Simionescu, administratorul paginii http://mesagerul-crestin.net/ vă pun la dispoziție 7 din aceste comentarii traduse de dumnealui din versiunea germană. Vom începe cu comentariul la Psalmul 2.

Psalmul 2

Tema psalmului.

Nu vom greşi dacă vom numi acest psalm sublim Psalmul Împăratului Mesia, căci el prezintă ca într-o viziune minunată revolta oamenilor împotriva Unsului Domnului precum şi planul stabilit de Dumnezeu de a înălţa pe Fiul Său, şi domnia definitivă a Fiului peste toţi duşmanii Săi.

R. Lowth († 1787) spune: „Instalarea şi consolidarea lui David pe tron cu toată împotrivirea venită din partea duşmanilor săi, este tema acestui psalm. David este prezentat în psalm sub două aspecte: personal şi ca model. Cu privire la David cel din istorie, sensul psalmului este clar şi fără îndoială este scos în evidenţă prin istoria sfântă. Însă expresiile au o pasiune deosebită, tablourile sunt de o măreţie rară şi limbajul pare ici şi acolo aproape exagerat, ca şi cum prin aceasta noi ar trebui să fim intenţionat călăuziţi spre contemplarea unor lucruri mai înalte şi mai importante ascunse în el. Urmărind acest îndemn şi dacă aplicăm acest psalm la Persoana şi chestiunile lui David Cel spiritual, atunci apar privirii noastre o serie de evenimente deosebit de importante, şi sensul psalmului devine mai clar şi totodată mai sublim. Coloratura, care probabil pare prea cutezătoare şi stridentă pentru împăratul lui Israel, apare foarte potrivită dacă o aplicăm la Hristos, marele contramodel al acestuia. Dacă sintetizăm ambele puncte întrunul, atunci înaintea sufletului nostru apare toată frumuseţea şi măreţia acestei poezii deosebit de atrăgătoare. Vedem cum ambele înţelesuri se deosebesc foarte clar între ele şi totodată armonizează pe deplin în coloratura lor şi posedă o asemănare minunată în fiecare trăsătură a lor, în timp ce corelaţia dintre ele este păstrată aşa de exact, că fiecare din cele două poate fi privit ca originalul după care este alcătuit celălalt. Necontenit se revarsă lumină nouă peste expresii, gândurile se extind în înţelesul şi măreţia lor până când ele treptat se înalţă de la lucrurile de aici de jos la cele de sus, de la ce este omenesc la ce este dumnezeiesc, înălţând cu sine tema importantă şi în cele din urmă o pun în claritatea deplină a luminii cereşti.”

Împărţirea psalmului.

Noi vom înţelege psalmul mult mai bine, dacă îl vom privi într-un tablou împătrit.

Versetele 1-3: furia popoarelor.

Versetele 4-6: Domnul din cer râde de ele.

Versetele 7-9: Fiul vesteşte planul dumnezeiesc.

Versetele 10-12: împăraţilor li se dă sfatul să se supună în ascultare Unsului Domnului.

 Această împărţire oferită prin conţinutul psalmului este confirmată şi prin forma poetică; psalmul se compune din patru strofe, fiecare cu trei versete.

Comentariu

1. Pentru ce se agită naţiunile şi pentru ce cugetă popoarele deşertăciune?

2. Împăraţii pământului se ridică şi conducătorii se sfătuiesc împreună împotriva Domnului şi

împotriva Unsului Său:

3. „Să Le rupem legăturile lor şi să aruncăm departe de noi funiile Lor!”

Aceste prime trei versete conţin o descriere a urii naturii umane împotriva Hristosului lui Dumnezeu. Cea mai bună explicaţie pentru aceasta o găsim în cuvintele rugăciunii primei comunităţi creştine din cartea Faptele Apostolilor 4,27 şi versetele următoare: »În adevăr, împotriva Robului Tău Celui Sfânt, Isus, pe care L-ai uns Tu, s-au însoţit în cetatea aceasta Irod şi Ponţiu Pilat cu păgânii şi cu popoarele lui Israel, ca să facă tot ce hotărâse mai dinainte mâna Ta şi sfatul Tău.« Psalmul începe fără introducere cu o întrebare de indignare. Şi cu adevărat, nu este de mirare că înfăţişarea creaturilor care se războiesc cu Dumnezeul lor provocă uimire psalmistului.

Vedem că naţiunile se agită, se agită ca marea, care este aruncată încoace şi încolo de valurile învolburate, se agită ca oceanul în furtună. Şi apoi aflăm că popoarele cugetă în inima lor deşertăciunea împotriva lui Dumnezeu. Acolo unde este multă mânie, este de cele mai multe ori nebunie, şi în cazul de faţă este nespus de multă nebunie. Să observăm că mişcarea vine nu numai de la popoare, ci şi conducătorii susţin revolta.

Împăraţii pământului se ridică.

Cu răutate fermă s-au aşezat în ordine de bătaie împotriva Stăpânului lor. Nu este o răbufnire trecătoare, ci o ură adânc înrădăcinată împotriva Prinţului păcii. Şi conducătorii se sfătuiesc împreună. Ei conduc războiul cu şiretenie, nu în grabă mare, ci bine gândit. Ei se folosesc de toată dibăcia pe care le-o pune la dispoziţie arta războiului. Asemenea lui faraon se sfătuiesc: »Haideţi să ne purtăm cu înţelepciune faţă de ei« (Exod 1,10) – Dar ce spun ei? Ce scop are această mişcare? »Să Le rupem legăturile.« Noi vrem să avem libertate. Libertate pentru exercitarea oricărei atrocităţi. Vrem să fim proprii noştri dumnezei. Să scăpăm de orice bariere! Şi cu neruşinare crescândă răzvrătitorii perfizi adaugă: »Să aruncăm departe de noi funiile Lor« - ca şi cum aceasta ar fi ceva neînsemnat. Cum, voi, împăraţilor, vă închipuiţi că sunteţi Samson?

Şi sunt funiile celui Atotputernic în ochii voştri ca funiile de rafie neuscate? (Judecători 16,7) Visaţi, că voi puteţi rupe şi distruge planurile Celui Preaînalt ca pe nişte câlţi? Da, au fost monarhi care au spus: „Să-i distrugem, şi aşa mai departe”, şi acei rebeli sunt încă pe tron. Oricât de nebunească este hotărârea de răzvrătire împotriva lui Dumnezeu, cu toate acestea omul a ţinut cu tărie la ea de la crearea lui şi continuă să facă la fel şi astăzi. Înainte ca domnia minunată a lui Isus să ajungă la forma deplină în timpul din urmă, o luptă îngrozitoare va zgudui popoarele.

Domnul va fi la venirea Sa ca focul unui bijutier şi ca leşia unui spălător de rufe, şi ziua Lui va arde ca un cuptor (Maleahi 3,2 şi 4,1). Pământul nu Îl vrea pe Stăpânul lui de drept, ci se uneşte cu uzurpatorul tronului, care se dă drept stăpânul lui. Luptele îngrozitoare din ultimele zile vor aduce la lumină atât dragostea lumii pentru păcat cât şi puterea Domnului de a da Împărăţia singurului Lui Fiu. Jugul lui Hristos este insuportabil pentru ceafa celor ne întorşi la Dumnezeu, dar pentru păcătosul mântuit este blând şi uşor. Noi ne putem verifica singuri după aceasta: iubim noi acest jug, sau vrem să-l aruncăm de la noi?

4. Cel care locuieşte în ceruri va râde, Domnul Îşi va bate joc de ei.

Să ne îndreptăm privirea de la camerele de poposire ale păcătoşilor şi de la revolta aprinsă a oamenilor spre locurile ascunse, unde locuieşte maiestatea celui Prea Înalt. Ce spune Dumnezeu? Ce va face Împăratul oamenilor care au lepădat pe Singurul Său Fiu, pe Moştenitorul tuturor lucrurilor? Cel care locuieşte în ceruri va râde, Domnul (Adonai, Domnul peste toate) Îşi va bate joc de ei.

Să observăm demnitatea liniştită a Celui Atotputernic şi dispreţul pe care El îl revarsă asupra conducătorilor şi asupra popoarelor lor agitate. El nici nu se osteneşte să Se scoale de pe tronul Său şi să înceapă lupta cu ei. - El îi dispreţuieşte; El ştie cât de absurde, cât de lipsite de raţiune, cât de fără valoare sunt atacurile lor, - de aceea El râde, de aceea Îşi bate joc de ei.

5. Atunci le va vorbi în mânia Sa şi-i va îngrozi în furia Sa:

6. „Şi totuşi Eu am uns pe Împăratul Meu peste Sion, muntele Meu cel sfânt.”

Atunci le va vorbi şi aşa mai departe. După râs El va vorbi; El nu trebuie să-Şi ridice mâna să lovească, suflarea gurii Lui este de ajuns. În clipa când puterea lor s-a înălţat cel mai sus şi mânia lor a devenit foarte aprinsă, atunci cuvântul Lui se va îndrepta împotriva lor. Şi anume, va fi un cuvânt foarte aspru pentru ei. »Şi totuşi«, spune El, cu tot complotul vostru rebel, cu toată isteţimea consfătuirilor voastre, cu toată viclenia legiuitorilor voştri, totuşi Eu am uns pe Împăratul Meu peste Sion, muntele Meu cel sfânt. Cu adevărat o proclamaţie măreaţă! El a făcut deja, ceea ce duşmanii Lui căutau să împiedice. În timp ce ei încă se sfătuiau, El a decis deja toate. Voia Domnului a avut loc, şi voia omului se epuizează zadarnic luptând cu mânia Lui.

Unsul Domnului a fost uns şi nimeni nu-L poate detrona. Priveşte înapoi pe parcursul tuturor timpurilor de necredinţă, ascultă toate vorbirile pline de mândrie şi batjocoritoare pe care copiii oamenilor le-au rostit împotriva Celui Prea Înalt, ascultă bubuiturile care se rostogolesc ale bateriei, pe care pământul le-a îndreptat spre Maiestatea cerească, şi gândeşte-te că la toate acestea Dumnezeu spune: »Totuşi Eu am uns pe Împăratul Meu peste Sion, muntele Meu cel sfânt.« Cu toate acestea Isus domneşte, cu toate acestea El va privi cu plăcere rodul muncii Sale (Isaia 53,11). Cu toate acestea va veni Împărăţia Lui care nu poate fi distrusă (Daniel 2,44), când El Se va încinge cu puterea Lui mare şi va domni până la marginile pământului. El domneşte deja în Sion şi gura noastră face să răsune cu bucurie gloria Prinţului păcii al nostru. Chiar dacă ne sunt profeţite lupte mari, totuşi noi putem avea încrederea deplină că biruinţa va fi dată Domnului nostru şi Împăratului nostru. Triumfuri mari urmează să aibă loc. Doamne, fă ca ele să aibă loc cât mai repede! Gloria şi bucuria Sionului este, că Împăratul lui este la el. El îl apără de duşmanii lui şi îl satură cu bunătăţi. Isus stă pe tronul harului şi pe tronul puterii în mijlocul Adunării Sale. El este apărarea cea mai bună a Sionului. Fie ca cetăţenii cetăţii lui Dumnezeu să se bucure în El!

7. Voi vesti hotărârea: „Domnul Mi-a zis: »Tu eşti Fiul Meu; Eu astăzi Te-am născut.

8. Cere-Mi şi-Ţi voi da naţiunile de moştenire şi marginile pământului în stăpânire:

9. Tu le vei zdrobi cu un toiag de fier, le vei sfărâma ca pe vasul unui olar«”.

Psalmul are o formă dramatică, de aceea acum este introdusă o altă persoană care vorbeşte. Mai întâi am privit în adunarea de consfătuire a păcătoşilor, apoi la tronul lui Dumnezeu, şi acum auzim cum Unsul Domnului face cunoscut drepturile maiestăţii Sale şi atenţionează pe complotişti cu privire la pierzarea lor, căreia ei îi merg în întâmpinare. Dumnezeu a râs de sfatul absurd al păcătoşilor şi acum Hristos Însuşi, Unsul, apare ca Mântuitorul înviat, care a fost dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu, potrivit Duhului sfinţeniei, prin învierea dintre cei morţi (Romani 1,4). Este ca şi cum Unsul ar spune împăraţilor răsculaţi, privind la feţele lor aprinse de mânie: „Dacă aceasta nu este de ajuns, ca să vă aducă la tăcere, ei bine, atunci voi vesti hotărârea Domnului.” Această decizie a Celui Prea Înalt stă în opoziţie directă cu atacul oamenilor, căci conţinutul ei este instaurarea domniei, împotriva căreia popoarele se dezlănţuie. Domnul Mi-a zis: »Tu eşti Fiul Meu«. Aceasta este o dovadă minunată a dumnezeirii lui Emanuel al nostru. Căci căruia dintre îngeri a zis El vreodată: »Tu eşti Fiul Meu, astăzi Te-am născut?« Ce preţios este să ai un Salvator divin, pe care încrederea noastră se poate baza! »Astăzi Te-am născut.« Aceasta se referă la dumnezeirea Mântuitorului nostru, şi să nu încercăm să-i pătrundem profunzimea, căci acest adevăr trebuie primit cu reverenţă, şi nu să-l descoperim cu multă bătaie de cap necuviincioasă. Şi am mai putea adăuga, chiar dacă cuvintele se referă la Singurul născut în natura Sa umană, că nouă ni se cuvine numai să ne bucurăm de taină, dar nu avem voie să profanăm sfinţenia acesteia prin spionarea indiscretă în intimitatea Dumnezeului veşnic. Tainele sunt ale Domnului Dumnezeului nostru; dar ce este descoperit este al nostru şi al copiilor noştri pe vecie (Deuteronom 29,29), şi aceasta este de ajuns, fără să intrăm în speculaţii inutile. Mulţi s-au pierdut pe căi rătăcitoare în încercarea de a dezvălui Triunitatea sau Fiinţa Dumnezeirii. Corăbii mari au suferit naufragiu. Ce căutăm noi cu ca Noe al nostru labil pe acest ocean?

»Cere-Mi.« La împăraţii mari se obişnuia să dea favoriţilor lor ce aceştia doreau. (vezi de exemplu Estera 5,6; Matei 14,7). Aşa este la rugămintea lui Isus. Aici El explică, că tocmai duşmanii Lui sunt moştenirea Sa. El le face cunoscut hotărârea Celui Prea Înalt, şi „ascultaţi!

Este valabil pentru voi!”, strigă Unsul, în timp ce cu mâna Lui străpunsă ridică sceptrul puterii Sale: „El Mi-a dat nu numai dreptul să fiu Împărat, ci şi împuternicirea să birui pe duşmanii Mei.” Da, Domnul a dat Unsului Lui un toiag de fier, cu care El va zdrobi popoarele răzvrătite, şi cu toată autoritatea lor de stăpânire şi împăraţii vor fi numai ca nişte vase ale unui olar, cu aşa uşurătate vor fi sparte şi zdrobite când toiagul de fier în mâna atotputernicului Fiu al lui Dumnezeu va veni asupra lor. Cine nu vrea să se plece, trebuie să fie sfărâmat. Vasul de lut, care a fost sfărâmat în bucăţi, nu mai poate fi refăcut; tot aşa va fi fără speranţă nimicirea păcătoşilor, când Domnul îi va zdrobi.

10. Şi acum, împăraţilor, fiţi înţelepţi, primiţi învăţătură, judecători ai pământului:

11. Slujiţi Domnului cu teamă şi bucuraţi-vă tremurând!

12. Sărutaţi pe Fiul, ca să nu Se mânie şi să nu pieriţi pe cale, pentru că mânia Lui se va aprinde curând. Ferice de toţi care se încred în El.

Iarăşi se schimbă scena. Profetul însuşi apare şi dă sfatul tămăduitor acelora care s-au strâns pentru planul păcătos al răzvrătirii. Ei sunt atenţionaţi, să se supună şi să dea Aceluia, pe care Lau urât, sărutul omagierii şi dragostei.

Primiţi învăţătură. Bunăvoinţa de a se lăsa învăţat este totdeauna înţeleaptă, în mod deosebit atunci când această învăţătură se referă la mântuirea sufletelor noastre. „Nu mai şovăiţi mult, fiţi înţelepţi! Expediţia voastră militară nu vă va reuşi; de aceea renunţaţi la ea şi supuneţi-vă de bună voie Aceluia care vă va constrânge să vă plecaţi înaintea Lui, dacă respingeţi jugul lui cel blând.” O, cât de înţelept, nespus de înţelept este să fi ascultător de Isus, şi ce îngrozitoare este nebunia acelora care stăruiesc în vrăjmăşie împotriva Lui! Slujiţi Domnului cu teamă! Veneraţia şi smerenia să însufleţească slujba voastră. El este Dumnezeul cel marele , voi sunteţi făpturi slabe; de aceea plecaţi-vă în adorare sfântă, şi legaţi veneraţia copilărească cu ascultarea la timp faţă de Cel veşnic.

Şi bucuraţi-vă tremurând. Teama sfântă trebuie să fie permanent legată cu bucuria creştinului. Aceasta este o combinaţie sfântă, care pe altarul Domnului revarsă un miros plăcut; să nu punem nici o altă tămâie pe altarul lui Dumnezeu. Teama fără bucurie este chin; bucuria fără teamă sfântă ar fi aroganţă. Să observăm cât de solemn este întemeiată solicitarea la împăcare şi supunere. Este îngrozitor să pieri în păcate pe calea răzvrătirii. Este momentul culminant să scapi prin pocăinţă de la judecata divină de pedepsire, căci măsura se va umple curând, care va face să izbucnească mânia divină.

Nu mai este mult şi mânia Lui se aprinde. Păcătosule, ia seama la groaza faţă de Domnul, căci Dumnezeul nostru este un foc mistuitor (Evrei 12,29).

Să punem la inimă fericirea cu care se încheie psalmul: Ferice de toţi care se încred în El! Avem noi parte de această fericire? Ne ascundem noi plini de credinţă în Cel veşnic? Credinţa noastră s-ar putea să fie slabă ca un fir de păianjen; dar dacă ea este adevărată, atunci noi vom fi fericiţi şi binecuvântaţi după măsura credinţei noastre. Cu cât încrederea noastră în Domnul devine mai deplină, cu atât vom avea parte mai din belşug de fericirile credinţei.

De aceea vrem să încheiem studiul acestui psalm cu rugămintea ucenicilor: »Doamne, măreşte-ne credinţa!« (Luca 17,5).

Primul psalm a prezentat diferenţa dintre cel drept şi cel păcătos; psalmul al doilea prezintă diferenţa dintre revolta furtunoasă a lumii păcătoase şi o anumită înălţare a Fiului lui Dumnezeu Cel drept. În primul psalm am văzut pe păcătoşi spulberaţi ca pleava; în psalmul al doilea îi vedem sfărâmaşi în bucăţi ca oalele de lut. În primul psalm privirea noastră s-a îndreptat spre prosperitatea celui drept, care înverzeşte ca un pom sădit lângă pâraie de apă; şi aici privim pe Hristos, Capul legământului celui drept, într-o plinătate mai mare a vieţii, căci El este pus ca Împărat peste toate ţările şi toate naţiunile se pleacă înaintea Lui în ţărână, în timp ce El Însuşi Îşi întinde mâinile, binecuvântând, peste toţi care îşi pun încrederea în El. Amândoi psalmi merită toată atenţia; ei pot fi realmente prefaţa la toată psaltirea (psalmul 1 din punct de vedere moral, psalmul al 2-lea sub aspect profetic) şi unii din trecut i-au contopit într-un psalm. Dar sunt doi psalmi diferiţi. Primul ne arată natura şi soarta celui drept, şi cel de-al doilea ne arată caracterul mesianic al psalmilor. Că amândoi psalmii au o perspectivă profetică largă, noi suntem convinşi de aceasta; dar noi trebuie să lăsăm în seama unor mâini mai iscusite să exploreze acest domeniu.

Explicaţii şi cuvinte cheie

Cu privire la tot psalmul. Privit chiar numai din punct de vedere estetic, psalmul aparţine celor mai deosebiţi psalmi. Cutezanţa gândurilor sale corespunde vorbirii puternice; nici un alt psalm nu se aseamănă cu el în ceea ce priveşte conţinutul dramatic. Într-o vorbire alternativă vie vorbesc mai întâi cei răzvrătiţi (versetul 3), după aceea Domnul (versetul 6), după aceea Împăratul sionist (versetele 7-9), în final vorbeşte poetul (versetele 10-12). Dar mult mai mare este înţelesul psalmului din punct de vedere teologic, respectiv înţelesul istoric-religios al lui, şi prin aceasta aparţine locis classics (dovezilor cele mai de seamă) ale ideii mesianice în Psaltire şi mai ales celor mai importante pasaje mesianice ale Vechiului Testament. Lic. Hans Keßler 1899.

Cu psalmul 2 s-au mângâiat deja primii creştini din Ierusalim (Faptele Apostolilor 4,25). Şi nu mai puţin reformatorii. Luther a scris din Koburg prietenilor lui din Worms: „Rezultatul chestiunii vă creează probleme, deoarece voi nu-l puteţi înţelege? Dar dacă l-aţi putea înţelege, atunci n-aş dori să particip câtuşi de puţin la chestiune. Dumnezeu a adus situaţia mea într-o stare pe care voi nu o aveţi în retorica şi filozofia voastră. Aceasta se numeşte credinţă, şi în ea este cuprins tot ce nu se vede. Dacă vrea cineva s-o facă vizibilă şi de înţeles, aşa cum faceţi voi, atunci primeşte ca plată îngrijorare şi lacrimi, aşa cum primiţi voi!” Un augur favorabil vede Luther în aceea că adversarii ţes tot felul de şiretlicuri: „Dacă”, spune el, „împăraţii în ţară se revoltă şi conducătorii se sfătuiesc împreună împotriva Domnului şi Unsului Său, atunci urmează cuvântul, aşa cum spune în psalm: dar Cel care locuieşte în ceruri râde de ei.” – După D. W. M.L. de Wette † 1849.

Versetul 1. A se agita este tot una cu a irita, a face gălăgie, a vui. Cuvântul ebraic nu exprimă un sentiment lăuntric, ci o agitaţie manifestată în exterior. Face probabil aluzie la rostogolirea şi vâjâitul mării, care în Sfânta Scriptură şi la scriitorii clasici deseori este folosit ca simbol al agitaţiei popoarelor. Cuvântul φρυάσσειυ, folosit în Faptele Apostolilor 4,25 (după LXX), înseamnă nestatornicie, mândrie, ca de exemplu la caii focoşi, care se avântă în luptă sforăind şi în două picioare. D. I. A. Alexander 1850.

Cugetă deşertăciune. Diocleţian a bătut o medalie comemorativă care purta inscripţia: „Deoarece numele creştinilor a fost stins.” Şi în Spania s-au ridicat două coloane comemorative pe care era scris: A. „Ridicat împăratului Diocleţian cu porecla „Jupiter” şi lui Maximilian cu porecla „Hercules”, promotorii imperiului, deoarece ei au extins imperiul roman în răsărit şi în apus şi au extirpat numele creştinilor, care au distrus statul.” B. „Împăraţilor … (ca mai înainte), deoarece ei au luat pe Galeriu (ultimul prigonitor al creştinilor) în răsărit ca şi coregent, au distrus pretutindeni superstiţia creştinilor şi au răspândit cultul idolilor.” Un scriitor mai nou face în privinţa aceasta remarca înţeleaptă: „Avem aici un mausoleu, ridicat de păgânism deasupra mormântului duşmanului lui biruit. Dar în privinţa aceasta oamenii »au cugetat deşertăciune«.

Departe de a fi murit, creştinismul a stat cu o seară înainte de biruinţa lui permanentă şi piatra a acoperit un mormânt gol, asemenea urnei pe care Electra a spălat-o cu lacrimile ei. Nici în Spania şi nici altundeva nu se pot arăta cimitirele creştinismului; ele nu există, căci cei vii nu au morminte.” C. H. Spurgeon 1869.

Versetele 1-4. Irod, vulpea, urzea uneltiri împotriva lui Hristos (Luca 13,31 şi versetele următoare), ca să împiedice înlăturarea lui din funcţia pe care o avea, dar el nu putea să dea lovitura. Deşertăciune, aceasta înseamnă că toate aceste planuri sunt lipsite de conţinut, nu numai pentru că nu există nici un motiv întemeiat pentru ele, ci şi pentru că toţi se ostenesc zadarnic pentru ele. Cel ce domneşte în cer vede cât de nebuni sunt oamenii, şi chiar şi oamenii vor vedea odată aceasta. Prorocul ne descrie aceasta în Isaia 59,5 şi versetele care urmează: »Ţes pânze de păianjen. Pânzele lor nu slujesc la facerea hainelor şi nu pot să se acopere cu faptele lor.« Joseph Caryl 1647.

Vai, noi nu am lucrat nici pe jumătate cu grijă în a-L sluji pe Dumnezeu cu înţelepciune, atunci când duşmanii Săi se osteneau să atace Împărăţia Sa prin şiretlicuri. Păcătoşii folosesc toată agerimea minţii, însă mulţi credincioşi dorm! C. H. Spurgeon 1869.

Versetul 2.Mulţimea şi-a făcut partea ei, acum se arată cei puternici. John Trapp † 1669. Dar de ce conspiră ei împotriva Unsului Domnului? Ce vor ei de la El? Averile Lui? Nu; Isus nu a avut nimic pentru Sine, ei au fost mai bogaţi decât El. Voiau libertatea Lui? Aceasta nu le-ar fi fost de ajuns, căci L-au legat deja mai înainte. Voiau să facă poporul ostil faţă de El? Ei au făcut deja aceasta, aşa de mult, că chiar ucenicii Lui au fugit de El. Ce voiau ei deci? Sângele Lui? Da, sângele Lui. »S-au sfătuit împreună«, ne spune evanghelistul Matei (capitolul 26,4), »cum să-L omoare«. Felul lor de gândire era al diavolului, care nu este mulţumit cu nimic, decât numai cu moartea. Şi cum au pus ei aceasta la cale? Evanghelistul Matei spune, »s-au sfătuit între ei«. Henry Smith 1578.

Împotriva Domnului şi a Unsului Său. Ce onoare a fost aceasta pentru David, că el a fost declarat aşa public de partea Domnului! Şi tocmai pentru că el era unsul Său, a fost subiectul urii şi batjocurii lumii păcătoase. Chiar dacă tocmai această situaţie pe de o parte a mărit înfiorător vina acestor păgâni orbiţi şi a pecetluit soarta lor, era pe de altă parte desigur ceea ce mai mult decât orice altceva a păstrat sufletul lui David liniştit şi senin, da, a rămas în pace şi bucurie deplină, cu toată aroganţa lăudăroasă a duşmanilor lui. Prin credinţă el putea spune liniştit, cu toate că nu vedea nimic altceva în jurul lui decât valuri înfuriate: »popoarele cugetă deşertăciune.« Ei nu pot nimici hotărârile cerului, nu pot face nici o pagubă Unsului Domnului. David Pitcairn 1854.

Versetul 3. Ei batjocoresc legile plăcute ale Împărăţiei lui Hristos ca fiind legături şi cătuşă, semne ale sclaviei. (compară cu Ieremia 27,2.6.7). Dar pentru cel născut din nou Legea lui Hristos nu este o povară mai mare decât sunt aripile pentru o pasăre. Creştinului nu îi mai este frânghie şi cătuşă, ci o centură a coapselor, care îi este necesară în alergare. John Trapp † 1669.

Versetul 4.

Cel care locuieşte în ceruri. Prin aceasta se arată clar, 1) că Domnul este sublim înălţat peste toată răutatea şi puterea lor; 2) că El priveşte de sus toate uneltirile lor; 3) că El, ca

Cel Atotputernic, face ce Îi place cu duşmanii Lui (Psalm 115,3). Arthur Jackson 1643.Atacurile nebune al copiilor oamenilor păcătoşi sunt ocazii pentru Dumnezeu să-Şi arateputerea şi înţelepciunea Sa nemărginită, şi tocmai atacurile venite din împărăţia lui satan, care sunt îngrozitoare în ochii noştri, sunt de dispreţuit în ochii lui Dumnezeu. Matthew Henry † 1714.

Ei ne batjocoresc, Dumnezeu râde de ei. El râde? La prima vedere aceasta pare un cuvânt aspru. Nedreptăţile, care se fac sfinţilor Săi, atrocităţile duşmanilor lor, batjocura şi prigoana din partea tuturor celor din jurul nostru, nu sunt pentru El nimic mai mult decât subiectul râsului? Cato, cel sobru, considera că râsul nu se potriveşte demnităţii unui consul roman; el ar fi o degradare a poziţiei, a spus un alt prinţ. Şi aici este atribuit Maiestăţii cereşti? Dar ce râs sfânt este acesta! El râde, dar este râsul dispreţului; El râde, dar în acest râs se simte răzbunarea.

Faraon îşi închipuia că prin înecarea copilaşilor de parte bărbătească din Israel a găsit o cale pe care numele lui Israel va fi stârpit de pe suprafaţa pământului. Dar când în acelaşi timp fiica lui a salvat viaţa lui Moise, eliberatorul lui Israel, şi la curtea ei i-a dat o educaţie princiară, nu a râs Dumnezeu? – Bucuria păcătoşilor este de scurtă durată. Va fi Dagon reaşezat iarăşi la locul lui?

Râsul lui Dumnezeu îi va tăia capul şi mâinile amândouă (1 Samuel 5,3 şi versetele următoare), nu îi va lăsa nici minte să conducă şi nici putere să ajute. Noi nu avem voie să judecăm lucrările lui Dumnezeu, până când a venit ultimul act al dramei. Domnul a permis ca Templul Lui să fie jefuit şi distrus, vasele sfinte să fie profanate şi să fie folosite abuziv la beţie; dar râsul lui Dumnezeu nu l-a făcut pe Belşaţar să tremure la scrisul de pe perete? (Daniel 5). O, ce va fi încreţirea frunţii Lui, dacă râsul Lui este aşa de îngrozitor! Thomas Adams 1614.

El vede eforturile minore, sărăcăcioase ale oamenilor, care sunt din pământ (versetul 9), nu numai fără sentimente neplăcute şi fără teamă, ci El întâmpină nebunia lor neputincioasă cu un râs dispreţuitor. Căci El ştie, că El îi poate zdrobi ca pe o molie, dacă vrea, sau îi poate mistui într-o clipă cu suflarea gurii Lui. Cât de necesar ne este să ni se aducă aminte de aceste adevăruri. David Pitcairn 1851.

Versetele 4-6. Este râsul ironiei divine, care loveşte comportarea nechibzuită a oamenilor mici, care fac ca şi cum ar vrea să asalteze cerul. Însă acest râs precede mânia divină şi de aceea este îngrozitor. »Atunci le va vorbi în mânia Sa.« Acest אָוּ (atunci), corespunzând deseori la „acum” al nostru, deseori la „odinioară” al nostru, fixează un anumit moment, văzut aici de privirea Duhului ca ora în care El ca Judecător şi Răzbunător Se va răfui cu ei, când ei cu toţii se vor pierde. Planul Său răsună fără introducere în gura lor; El impune voinţa Sa suverană împotrivirii lor; »Eu am uns pe Împăratul Meu peste Sion, muntele Meu cel sfânt.» Şi aşa rămâne! – Prorocia vechi testamentală, de Prof. D. C. von Orelli 1882.

Versetul 5. Îi va îngrozi, fie prin chinurile conştiinţei, fie prin plăgi trupeşti. Într-un fel sau altul El îi va avea uşor în mâna Sa, aşa cum El a făcut totdeauna cu prigonitorii alor Săi. John Trapp † 1669.

Versetul 5 şi 9. Este ceva uşor pentru Dumnezeu să nimicească pe duşmanii Săi. Priveşte cum faraon, înţelepţii şi mai marii lui, oştirea lui şi caii lui cad cu zgomot în apă şi pleoscăie şi se scufundă ca plumbul în Marea Roşie. Acesta este finalul unuia din cele mai mari atacuri care a fost plănuit vreodată împotriva aleşilor Domnului. Din treizeci de cezari romani, guvernatori şi alţi demnitari înalţi, care s-au distins prin râvna şi brutalitatea lor în prigonirea primilor creştini, unul a înnebunit deodată în urma unei atrocităţi, altul a fost omorât de proprii lui fii, altul a orbit, altuia i-au ieşit ochii din cap, altul a fost înecat, altul a fost sugrumat, altul a murit în captivitate, altul s-a schimbat într-un fel de nedescris, altul a murit de o boală dezgustătoare, că mulţi medici ai lui au fost executaţi, deoarece nu puteau suporta mirosul urât care umplea casa lui, doi s-au sinucis, un al treilea a încercat şi el să se sinucidă, a trebuit însă să cheme pe cineva în ajutor să facă fapta fioroasă, cinci au fost ucişi de aparţinătorii lor sau de slujitorii lor, alţii cinci au murit de cea mai nenorocită şi chinuitoare moarte imaginabilă, în timp ce mai mulţi dintre ei au fost infectaţi de boli nemaiauzite, şi opt au fost ucişi în bătălii sau în captivitate. Printre aceştia a fost Iulian necredinciosul. Se spune despre el, că în zilele fericirii lui şi-a ridicat pumnalul spre cer, batjocorind pe Fiul lui Dumnezeu, pe care de obicei Îl numea Galileeanul. Dar când în bătălie a fost rănit şi a văzut că totul era pierdut, a strâns sângele lui curs pe pământ şi la aruncat în sus strigând: „Galileene, Tu ai biruit”. – Voltaire ne-a relatat despre lupta cu moartea a lui Carol al IX-lea al Franţei, al cărui sânge ieşea prin porii pielii acestui nenorocit domnitor, după faptele lui groaznice, trădătoare, împotriva hughenoţilor. D. W. S. Plumer 1867.

Versetul 6. Să observăm 1) funcţia împărătească şi demnitatea împărătească a Mântuitorului nostru preamărit. »Şi are un Nume scris pe haina şi pe coapsa Lui: „Împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor”« (Apocalipsa 19,16). Să observăm 2) împuternicirea, pe baza căreia El guvernează. El este Împăratul meu, spune Dumnezeu, şi Eu L-am uns din veşnicii. Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului (Ioan 5,22). „Chiar dacă lumea nu recunoaşte desăvârşirea puterii Sale, Eu o recunosc, Eu L-am uns şi L-am pus Cap peste toate ale Adunării” (Efeseni 1,22). Să observăm 3) care este Împărăţia sa: »pe Sion, muntele Meu cel sfânt« - un model deosebit al Bisericii Evangheliei, căci pe Sion era Chivotul legământului şi mai târziu Templul. Tronul lui Hristos este în Adunare, ea este cartierul principal şi rezidenţa deosebită. Steph. Charnock † 1680.

Împăratul Meu. Aşa Îl numeşte Tatăl pe Hristos, deoarece acesta domneşte în locul Tatălui. Împărăţia dăruită de Tatăl lui Hristos este o Împărăţie dublă. Mai întâi este domnia asupra lumii şi asupra duşmanilor. Hristos este Împăratul tuturor împăraţilor. Ce sunt cei puternici, cei mari şi demnitarii pământului în comparaţie cu Hristos? Sunt asemenea unui balon de spumă. Căci dacă toate popoarele sunt înaintea lui Dumnezeu ca o picătură de apă, care rămâne în lighean, şi ca un fir de praf, care rămâne pe drum, aşa cum spune prorocul (Isaia 40,15), cât de mici trebuie să fie atunci înaintea Lui împăraţii pământului! Da, Hristos nu este numai mai mare decât împăraţii, El este mai presus decât îngerii, căci El este capul lor, şi toţi îngerii Lui Dumnezeu trebuie să-L adore (Coloseni 2,12; Evrei 1,6). El este Împărat peste toate împărăţiile, peste toate popoarele, peste toate stăpânirile, peste toate puterile (compară cu Daniel 7,14). În al doilea rând Hristos este şi Împăratul sfinţilor Săi. Peste păcătoşi El domneşte cu braţul Său puternic, pe credincioşi îi conduce prietenos cu Duhul Său. Aceasta este Împărăţia spirituală a lui Hristos, care a fost ridicată în inimile alor Săi. El stăpâneşte conştiinţa lor, voinţa lor, sentimentele lor, deciziile lor, mintea lor, şi nimeni în afară de Hristos nu are de poruncit ceva alor Săi. El domneşte peste naţiuni, dar domneşte şi în credincioşi. W. Dyer 1665.

Versetul 9. Chiar şi un toiag de fier ar avea efecte mici, dacă este puţin folosit sau este îndreptat împotriva unui obiect tare şi stabil. Dar în cazul de faţă el este folosit cu mare putere: Tu le vei zdrobi, şi aceasta împotriva creaturilor care sunt aşa de fragile şi şubrede ca vasele de lut. Este vorba deci de zdrobirea toată. Şi aici ne întâmpină iarăşi faptul că prorociile şi făgăduinţele acestui psalm numai într-o măsură limitată s-au împlinit în istoria lui David. Împlinirea lor deplină, îngrozitoare, aşteaptă ziua când Marele Fiu al lui David va veni în gloria maiestăţii Sale ca Împărat al Sionului, ca să distrugă cu un toiag de fier marele complot antihristic al împăraţilor şi popoarelor şi să ia în posesiune moştenirea Sa demult făgăduită şi scump răscumpărată. Şi semnele timpului par să arate că venirea Domnului este aproape. David Pitcairn 1851.

Versetul 10. Aşa cum Isus este Împăratul tuturor împăraţilor şi Judecătorul tuturor judecătorilor, tot aşa este Evanghelia învăţătorul celor mai înţelepţi şi celor mai mari dintre oameni. Cine se consideră aşa de mare, că el calcă în picioare atenţionările ei, acela va avea valoare mică înaintea lui Dumnezeu; şi cine este aşa de înţelept, că desconsideră învăţătura ei, pe acesta învăţătura lui închipuită îl va face nebun. Evanghelia are o vorbire clară pentru deţinătorii puterii în lume; şi cei care predică Evanghelia trebuie să onoreze funcţia lor asemenea lui Knox, Melville şi alţii, vorbind o vorbire clară chiar şi în prezenţa împăraţilor şi să mustre cu îndrăzneală, acolo unde trebuie mustrat. Un om linguşitor în talar este cel mult un ajutor de bucătar în bucătăria diavolului. C. H. Spurgeon 1869.

Versetul 11. »Bucurați-vă tremurând!« - li se spune celor care omagiază. În aceasta ca şi în sărutările de omagiere care urmează se include că nu numai frica, ci totodată şi plăcerea trebuie să-i facă să se supună Dumnezeului sublim şi Regentului Său minunat. Este vorba de acel sentiment dublu de sfială combinată cu plăcere, pe care revelaţiile cele mai minunate ale Dumnezeului sfânt şi milos le trezesc în cei muritori, compară cu Osea 3,5; 11,10 şi versetele următoare. Prof. D. C. von Orelli 1882.

Teama de Dumnezeu se compară cu luceafărul de dimineaţă, care vesteşte lumina plină de mângâiere a soarelui; aşa cum se spune despre Adunarea creştină (Faptele Apostolilor 9,31): ea umbla în frica Domnului şi creştea prin mângâierea Duhului Sfânt. Th Watson 1660.

Mânia lui Dumnezeu nu are nimic comun cu patima care îl nelinişteşte lăuntric pe om şi-l face să-şi piardă cumpătul. Este adevărat că Sfânta Scriptură cunoaşte o mânie a lui Dumnezeu ca diferenţiere activă între duşmani şi prieteni şi lucrurile care slujesc spre glorificarea lui Dumnezeu, de acelea care nu fac aceasta. Bine a spus părintele Bisericii Hilarius († 366):  Poena patientis ira decernentis, aceasta înseamnă: suferinţa omului este mânia lui Dumnezeu. Când Dumnezeu, asemenea unui împărat supărat, dă o astfel de pedeapsă, atunci este mânia Sa. Însă locul nostru din psalm face chestiunea să apară mult mai severă. Nu Dumnezeu, această Fiinţă maiestetică, sublimă, atotputernică, este Cel căruia I se atribuie aici mânia, - că Dumnezeu se mânie, ne putem aştepta la aceasta; dar chiar şi Fiul, pe care noi trebuie să-L sărutăm, se poate mânia, această Fiinţă, pe care noi o cunoaştem nu numai ca Dumnezeu, ci şi ca Om, Unul asemenea nouă, da, El, Cel care S-a smerit, că a fost vierme şi nu om (Psalmul 22,7), El Se poate mânia, şi mânia Lui se poate aprinde aşa fel că noi suntem mistuiţi. De aceea sărutaţi pe Fiul, ca să nu Se mânie; şi dacă El se mânie, atunci sărutaţi nuiaua, atunci mânia Lui va înceta. Iubiţi-L, ca să nu Se mânie; plecaţi-vă cu reverenţă înaintea Lui, atunci când Se mânie. Mijlocul prin care noi ne protejăm de mânia Lui sau prin care o putem abate de la noi, este uşor; un sărut al onorării sincere şi cu iubire. Cine Îl cuprinde astfel în ascultarea credinţei, găseşte har în disciplinare; el va fi ridicat din pierzare, el are voie să serbeze sărbători în timpuri de lipsă şi să simtă bucurie în inimă, chiar şi atunci când are parte de gelozia sfinţeniei lui Dumnezeu împotriva păcatelor sale. D. John Donne † 1631.

De nedescris trebuie să fie mânia lui Dumnezeu, atunci când ea se aprinde în toată văpaia ei, căci chiar pierzarea dispare dinaintea ei, când ea se aprinde câtuşi de puţin. John Newton † 1807.