Acest psalm expune adevărul simplu conform căruia dorința hotărăște destinul. El ne atrage atenția asupra dorințelor inimilor noastre. Ce anume ne „dorim cu adevărat, cu adevărat” (așa cum cântă formația Spice Girls) voi și eu? De exemplu, s-a spus despre căutările noastre pe Internet că ele reflectă un „șuvoi” de dorințe, nevoi, necesități și preferințe „la distanță de o apăsare de buton”. Îi veți cunoaște după căutările lor. Industria publicității se laudă cu studierea dorințelor inimii omenești; și face o treabă destul de bună exploatându-le. Problema este că e foarte greu să răspundem la întrebarea: „Care e dorința inimii tale?” Eu știu răspunsurile pe care mi-ar plăcea să le dau: vreau să trăiesc o viață folositoare; vreau să fiu un bun soț și tată, prieten și coleg; vreau să fiu integru, moral, altruist, iubitor. Și totuși, chiar dând aceste răspunsuri, știu că sunt departe de întregul adevăr. Există o parte ascunsă și întunecată a dorințelor mele care sper că va rămâne ascunsă. Citind acest psalm în mod simplu ca rugăciune a mea este ceva profund problematic, după cum vom vedea. Citindu-l din perspectiva experienței lui David, doar ca să-l repet, este cu totul neconvingător. Acesta este, din nou, un psalm care trebuie citit din perspectiva împlinirii sale în Isus Cristos.

PSALMUL 16

Un mihtama al lui David

1 Păzeşte-mă, Dumnezeule,
căci în Tine mă adăpostesc! 2 Eu zic Domnului: „Tu eşti Stăpânul meu;
fericirea mea nu este dincolo de Tine!”
3 Cât despre sfinţii care sunt în ţară,
ei şi cei măreţi, în ei este toată plăcerea mea!
4 Durerile lor se înmulţesc; au cumpărat un idol.
Nu voi turna jertfele lor de băutură din sânge
şi nici nu voi rosti numele lor cu buzele mele. 5 Domnul este partea mea de moştenire şi cupa mea!
Tu îmi apuci sorţuld!
6 Plăcute moşii mi-au căzut la sorţi!
Într-adevăr, frumoasă moştenire mi-a fost dată!
7 Îl voi binecuvânta pe Domnul Care mă sfătuieşte!
Chiar şi în timpul nopţilor rărunchii mei mă îndeamnă!
8 Îl pun pe Domnul neîncetat înaintea mea; pentru că El este la dreapta mea, nu mă voi clătina! 9 De aceea, mi se bucură inima şi mi se înveseleşte sufletule!
Mai mult, trupul meu va locui în siguranţă,
10 căci nu-mi vei lăsa sufletul în Locuinţa Morţilor
şi nu vei îngădui ca sfântul Tăuf să vadă putrezireag.
11 Îmi faci cunoscută calea vieţii;
în prezenţa Ta este un belşug de bucurii,
la dreapta Ta sunt desfătări veşnice!


PSALMUL ÎN CONTEXTUL SĂU ORIGINAL

Să începem plasând psalmul în contextul lui original ca rugăciune a lui David. David 

• începe cu o rugăciune (1a „Păzește-mă...”),
• continuă cu un motiv (1b‑8 „căci...”),
• și încheie cu o certitudine (8b‑11).

  David se roagă pentru ocrotire (1a)

Rugăciunea este pentru ocrotire. Ca de atâtea ori în viața lui, David este în pericol. Este clar, din versetele 9‑11, că se află într-un pericol de moarte.  

David mărturisește o loialitate neîmpărțită (1b-8)

Motivul pentru care se roagă cu o asemenea siguranță (1b‑8a) este – pe scurt – acela că el e cu totul și cu totul loial Domnului: „Căci la Tine caut adăpost.” Alții ar putea căuta refugiu altundeva, dar eu caut adăpost în Tine și doar în Tine. David dezvoltă cu fermitate acest subiect. „Tema referitoare la concentrarea tuturor sentimentelor de iubire ale cuiva asupra lui Dumnezeu îi conferă psalmului unitatea și ardoarea sa.”[1] Versetul 2a este ideea principală: „Eu zic Domnului (Dumnezeul legământului): «Tu ești Stăpânul meu (Stăpânul meu prin legământ).»” Voia mea este să ascult de voia Ta. Aceasta este o relație marcată și definită de ascultare voluntară. E ușor să facem o evaluare rapidă a versetului 2b. El este de fapt o mărturie extraordinară: „Nu am nimic bun, decât pe Tine” – în afara Ta și a darurilor pe care le dai Tu. Eu nu mă uit niciodată peste umărul Tău, cum ar putea face un om atunci când vorbește cu cineva mai puțin interesant la o reuniune, pentru a vedea dacă e vreun lucru bun de găsit în afara Ta. Nu cred și nu-mi imaginez că ar putea exista vreo binecuvântare în afară de ceea ce-mi dai Tu, vreo plăcere sexuală, anumite posesiuni, vreo faimă, vreun anumit confort sau vreun succes care să fie căutate peste umărul Tău. Nu, niciodată. Pentru că știu că toate lucrurile bune vin de la Tine. Versetul 3 pune problema celor pe care îi admir, oamenii cu care vreau cu adevărat să fiu, să mă asociez, să am părtășie. Răspunsul este, nu celebritățile, succesele culturii mele, ci „sfinții” (hasidimii, simbol pentru umilii beneficiari ai iubirii Tale statornice, hesed), „cei măreți”, bărbații și femeile care se încred în Tine, care Te iubesc, Te cinstesc în viețile lor, indiferent ce crede lumea despre ei. Aceștia sunt oamenii în care îmi găsesc plăcerea. Atunci când ajung acasă la soția mea și ea mă întreabă cum a fost ziua respectivă, eu nu-i voi vorbi cu entuziasm de vreo persoană faimoasă cu care am avut de-a face; îi voi povesti despre vreun bărbat sau vreo femeie cu adevărat credincioși, a căror credință strălucește prin viața lor. În versetul 4, David afirmă reversul versetului 3. Peste tot în jurul lui, sunt bărbați și femei care „aleargă după idoli”, care caută împlinire, succes, confort, plăcere prin închinarea la idoli, la dumnezei făcuți de om. Dar el nu-i invidiază, îngrijorându-se că aceștia s-ar putea bucura de viață mai mult decât el, găsind niște secrete păcătoase pentru o viață fericită și plină de succes. Nu, el este pe deplin convins că viețile lor vor duce la suferință și tristețe. Întristările lor se vor înmulți (un ecou al blestemului asupra Evei din Gen. 3:16). În versetele 5 și 6, David folosește termeni specifici Țării Promise, pentru a declara că el este mulțumit cu ceea ce i-a promis Dumnezeu. Cuvintele „parte”, „cupă (pahar)”, „sorț”, „moșii”, „moștenire” reamintesc de împărțirea Țării Promise de către Iosua. Fiecărei familii i se dădea o parte, aleasă prin tragere la sorți, marcată prin limite de proprietate, ca pahar al lor de care să se bucure și ca moștenire a lor pe care s-o păstreze. Singura excepție erau leviții, pentru care Domnul era partea lor (de ex., Ios. 14:4; Deut. 10:9). „Doamne,” spune David, „eu sunt ca acei leviți; doar Tu ești partea mea. Eu sunt fericit și mulțumit cu Tine și cu ceea ce alegi Tu să-mi dai. Niciodată viața mea nu e afectată de nemulțumire, de lăcomie după mai mult, de poftire a soției aproapelui meu, a averii aproapelui meu. Apoi, în versetul 7, David susține că îndemnul Domnului – sfatul Lui – devine ceva ce el întâmpină cu bucurie și ceva ce își însușește atât de profund, încât ajunge să fie îndemnul propriei sale inimi în timpul nopții. El strânge cuvintele Domnului în inima lui. Versetul 8a face un rezumat. Ochiul în Biblie este imaginea care vorbește de dorințele inimii. „Îl pun pe Domnul neîncetat înaintea mea”[2] – cele mai adânci dorințe ale inimii mele. El și numai El este Cel de la „dreapta mea”. Deci, dacă l-am întreba pe David: „Ce îți dorești cel mai mult în viață?”  răspunsul lui ar fi simplu: „Îl vreau pe Domnul și doar pe El. Orice dar bun și desăvârșit vine de la El (a se vedea Iacov 1:17). El este Cel care îmi dă tot ceea ce am nevoie pentru a mă bucura (a se vedea 1 Tim. 6:17). Niciodată, dar niciodată, nu mă uit peste umărul Lui pentru a căuta satisfacție în altă parte. Dacă am apă de băut, Îi mulțumesc Lui pentru ea. Dacă am mâncare, mă bucur de ea ca de un dar din partea Lui. Dacă am o soție și mă bucur de relația cu ea, Îi mulțumesc Lui pentru ea; dacă nu, mă încred în El pentru tot ce am nevoie și sunt mulțumit. Iau fiecare binecuvântare ca din partea Lui și nu caut alta. Am ochi doar pentru Dumnezeu și dorințe legate doar de El; voința mea se conformează doar voinței Lui; inima mea este mulțumită doar cu El; mintea mea se supune numai adevărului Său.”  

… și de aceea David are certitudinea siguranței veșnice (8b-11)

Ca rezultat al acestei curății a inimii lui, David de bucură de o minunată asigurare că rugăciunea lui pentru protecție va fi ascultată: „Îl pun pe Domnul neîncetat înaintea mea, căci El este la dreapta mea ca să nu mă clatin.” Numai și numai datorită faptului că inima lui David este neîmpărțită, curată și, în întregime, în mod absolut, devotată Domnului cu care are un legământ, poate fi el sigur de viață. Dorința lui pură îi hotărăște destinul. Acest principiu de bază logic este cheia psalmului. Dacă l-ați întreba pe David: „Cum poți fi atât de sigur de versetele 9-11?”, el ar răspunde: „Datorită loialității din versetele 1b‑8.” Un om care este complet loial Dumnezeului vieții nu poate fi lăsat în mormânt, pentru că Dumnezeul căruia îi este el loial e Dumnezeul celor vii. Isus a spus ceva similar în Matei 22:32, atunci când a fost chestionat despre speranța învierii.Apoi urmează o minunată bucurie: „De aceea, mi se bucură inima și mi se înveselește sufletul.” Ultima parte a rugăciunii lui David este caracterizată de o încredere voioasă. Concret, David e sigur că trupul lui „va locui în siguranță”. El nu va fi abandonat în Șeol, „Locuința Morților”; el nu va vedea „putrezirea”, adică trupul lui nu se va descompune în mormânt. Încrederea lui nu este într-un viitor „spiritual” al himerelor, ci într-un viitor trupesc, cu oase, mușchi, tendoane, limbă, inimă, sânge, creier.Cărarea pe care umblă el (11) este „cărarea vieții”, în care este bucurie în prezența lui Dumnezeu și „desfătări veșnice” la dreapta Sa. Prietenia cu Dumnezeu nu poate fi stinsă de moarte.Am putea rezuma logica psalmului astfel: eu mă rog pentru protecție și, datorită faptului că sunt cu toată inima devotat Domnului, sunt sigur că voi fi, într-adevăr, păzit. CINE POATE CÂNTA ACEST PSALM?

Este un psalm frumos; dar cine îl poate cânta? Dacă dorința hotărăște destinul, atunci proba focului vine după moartea cuiva care pretinde că îl cântă. Dacă destinul unui om este viața, dacă trupul lui nu se descompune, atunci putem fi siguri că loialitatea inimii lui a fost cu totul și cu totul  devotată Domnului. Dar, dacă trupul lui se descompune, atunci trebuie să tragem concluzia că, oricât de evlavioase ar fi cuvintele lui și impresia creată în viață, în inima lui a existat o ambiguitate, o stare conflictuală, ceva diferit de curăția desăvârșită. Aceasta trebuie să fie concluzia noastră în privința lui David. Chiar dacă n-am ști nimic despre povestea cu Batșeba, când David a căutat, într-adevăr, ceva „bun” în afara legii lui Dumnezeu, am ști totuși că David n-a fost cu totul curat pentru că el a murit, a fost îngropat, iar trupul lui s-a descompus în mormânt. Aceasta este logica simplă folosită de apostolul Petru în Ziua Cincizecimii (Fapte 2:25‑32), când a citat acest psalm și a dedus, în cele din urmă, că el nu putea fi despre David. Dar, a spus Petru, noi mărturisim despre un om care a murit, dar al cărui trup nu a putrezit; pentru că a fost înviat dintre cei morți a treia zi. Această înviere demonstrează faptul că, în inima acestui om, a existat o loialitate perfectă și pură față de Dumnezeu în fiecare zi a vieții lui. Până la înviere, oricât de minunate ar fi fost cuvintele și faptele lui Isus, ar fi existat oricând posibilitatea ca El să fi fost o persoană ipocrită, foarte sofisticată și convingătoare. Dar, când trupul Lui nu vede putrezirea, atunci știm cu o certitudine absolută, că El a fost în mod precis ceea ce a spus că este și părea să fie. Există un singur Om în istorie care poate cânta acest psalm rostind adevărul simplu și desăvârșit, care poate să Se roage pentru protecție și să fie sigur de ea, chiar în fața morții, doar datorită loialității inimii Lui curate față de Dumnezeu. Noul Testament ne spune în mod explicit că acest psalm este o cântare a lui Isus.


DECI, CUM PUTEM NOI CÂNTA PSALMUL 16?

Trebuie să admitem că, în mod natural, nu putem

În primul rând, trebuie să recunoaștem fără ocolișuri că nu putem.
Trebuie să renunțăm la orice gând că acesta este un psalm drăguț și mângâietor. Fiindcă nu e. Ceea ce ne comunică logica acestui psalm vouă și mie este, în mod precis, ceva ce nu aduce mângâiere; și anume, că, prin natura noastră, noi nu putem avea nicio urmă de speranță în fața morții. Cunoaștem nefericirea de a trăi în umbra morții. Pe măsură ce îmbătrânim, pe măsură ce dorința ne părăsește, pe măsură ce capacitățile intelectuale se micșorează, pe măsură ce devenim tot mai slabi și bolnavi, simțim umbra morții atentând la lumina vieților noastre. Dar inimile noastre nu sunt pure. Fiecare punct al afirmațiilor lui David din versetele 1b‑8 este contrazis de mărturia noastră onestă. Eu nu pot pretinde în niciun fel că știu, în inima mea, că în afara Dumnezeului Bibliei nu există niciun lucru bun care poate fi căutat sau găsit, că îmi găsesc plăcerea în bărbați și femei care Îl iubesc și se încred în El, chiar dacă sunt disprețuiți de lume, că sunt adânc convins că dorințele păcătoase sfârșesc în durere, că sunt mulțumit cu ceea ce mi-a dat Dumnezeu, că voința mea este să fac voia Lui în toate lucrurile și oricând. Departe de mine! Prin urmare, sunt fără Dumnezeu și fără nădejde în lume (Efes. 2:12). Astfel, primul pas spre însușirea acestui psalm este acela de a renunța la toate gândurile agreabile că ar fi un psalm drăguț. Eu nu pot pune aceste versete în calendarul meu devoțional – sau nu fără o fățărnicie dureros de neinteligentă.

În al doilea rând, ne bucurăm că loialitatea Împăratului nostru duce la binecuvântarea noastră
Dar, în al doilea rând, tragem concluzia Noului Testament, că, în numele acestui Om, și doar al acestui Om, se află iertarea păcatelor și speranța vieții veșnice. Când oamenii au fost convinși de păcat în timp ce Petru predica la Cincizecime, ei l-au auzit spunând că atunci când sunt botezați „în numele lui Isus Cristos” primesc „iertarea păcatelor” (Fapte 2:38). Isus nu Se roagă cu cuvintele Psalmului 16 doar pentru propria Sa siguranță. În învierea Lui din trecut în trup se află învierea noastră viitoare în trup. Atunci când El Se roagă: „Păzește-Mă, Dumnezeule” (v. 1), El face acest lucru pentru toți cei care se vor încrede în El, care vor fi „păziți” (Ioan 17, Iuda 1). Speranța voastră și a mea privind siguranța veșnică și învierea în trup se bazează în întregime pe ascultarea curată și desăvârșită a lui Isus față de Tatăl Său ceresc. Nu există alt om în care speranța noastră să aibă substanță; dar în Isus ea are. Așa că ne vom bucura în ascultarea plină de dragoste a lui Isus și vom avea încredere datorită Lui. Aceasta răspunde, de asemenea, întrebării: cum a putut David să se roage folosind un asemenea psalm? David face deseori mari mărturisiri în psalmi; Psalmul 17 este un alt exemplu elocvent. El nu este un ipocrit, un protofariseu care emană o autoîndreptățire. Nu, el este un credincios, căruia i se socotește îndreptățirea lui Isus Cristos, căci David se încrede în promisiunile lui Dumnezeu și, prin urmare, în Cristos care va veni cu siguranță. Romani 4:6‑8 spune explicit aceasta cu referire la un alt psalm. Dreptatea lui Cristos ne este atribuită nouă acum; ea le-a fost atribuită lui David și tuturor celorlalți credincioși ai Vechiului Legământ atunci.

În al treilea rând, Duhul lui Isus începe să ne reconfigureze dorințele
În final, Duhul lui Isus va începe să remodeleze dorințele noastre dezordonate și ambigue, astfel ca inimile noastre să înceapă să împărtășească loialitatea lui Isus față de Tatăl nostru ceresc. Noi nu putem spune că versetele 1b‑8 sunt adevărate despre noi. Dar, prin lucrarea Duhului în inimile noastre, ele încep deja să devină adevărate. Voi și eu vom avea motive amestecate până în ziua în care vom muri. Dar dorințele inimii de a-L cunoaște pe Dumnezeu, de a ne desfăta în Dumnezeu, de a învăța mulțumirea în Dumnezeu, de a crede că binecuvântarea se găsește doar în Dumnezeu și de a tânji după ascultarea de Dumnezeu vor începe să crească în inimile noastre prin Duhul. În ființa noastră lăuntrică vom începe să ne bucurăm de Legea lui Dumnezeu (Rom. 7:22).

Una dintre cheile la această situație este înțelegerea faptului că binecuvântările pe care le dă Dumnezeu pot produce cu adevărat bucurie numai dacă le primim din mâna Lui. Atunci când căutăm să ne bucurăm de ele fără El – de parcă L-am putea înșela pe Dumnezeu și trăi o viață dublă, parțial bucurându-ne de El și, separat, bucurându-ne de lucruri bune fără El –, rezultatul este întotdeauna durere și dezamăgire (v. 4). Răsplătirile sfântului sunt intrinseci dorințelor sfântului. Dacă i se spune unui copil: „Repetă la pian și îți voi da o înghețată”, răsplata e separată de dorința de a exersa. Dar, dacă un părinte spune: „Repetă la pian și te vei bucura de o muzică frumoasă”, răsplata este o parte integrantă a dorinței. Prin urmare, când învățăm să-L iubim și să-L dorim pe Dumnezeu, atunci faptul de a savura toate binecuvântările ca venind din mâna Sa devine un lucru care produce o bucurie de durată.Viziunea „desfătărilor veșnice” la dreapta lui Dumnezeu va fi împlinită când Biserica răscumpărată a lui Dumnezeu va împărtăși împreună cu Isus, Împăratul ei, același țel nepătat: de a-L dori pe Dumnezeu și de a se desfăta în Dumnezeu. *Acest material este inspirat din cartea Teaching Psalms – Volume One – From text to message, de Christopher Ash, pag. 77-85.P.S.

Acesta este ultimul popas psaltic din Călătoria noastră de-a lungul Săptămânii Paștelor, zis și Săptămâna Mare. Dacă nu ați cititi meditațiile celorlalte zile, vă invit să o faceți.