Dumnezeu Își reînnoiește Legământul  

„Oamenii nu se vor închina niciodată lui Dumnezeu cu o inimă sinceră, nici nu vor fi stimulați să se teamă de El sau să-L asculte cu suficient zel, până când nu înțeleg corect cât de mult sunt îndatorați față de mila Lui.”  – Jean Calvin  

Întâlnirea cu Dumnezeu poate suna ca un lucru destul de înfricoșător. Și, într-adevăr, fără Cristos, ar fi înfricoșătoare pentru că n-am avea nimic altceva de adus în fața Creatorului universului decât păcatul și vina noastră. Nu Îi putem aduce niciun lucru care să-I potolească mânia stârnită de neascultarea noastră. Ne-am chirci de frică în fața Lui. Dar în închinarea creștină e adevărat contrariul. Noi, cei care suntem credincioși adevărați, putem „să ne apropiem cu o inimă sinceră, în siguranța deplină a credinței” (Evrei 10:22). De ce? Pentru că în închinarea creștină Dumnezeu nu ne întâmpină cu vinovăția noastră; El ne întâmpină cu harul Său.

Vom descoperi în acest capitol că serviciul de închinare este un moment sacru în care Dumnezeu Se coboară la copiii Lui păcătoși și Îi repune într-o stare după voia Lui. Deși noi nu merităm favoarea Lui – și am făcut destule ca să-I merităm mânia – Dumnezeu ne reamintește în închinare că relația noastră cu El se referă la dedicarea Lui față de noi, nu la ceea ce facem noi față de El. Altfel spus, prin pașii închinării colective, Dumnezeu, cu îndurare, Își reînnoiește credincioșia prin Legământ față de noi.  


Relația prin legământ

Faptul că ne întâlnim cu Dumnezeu în calitate de credincioși înseamnă că avem o relație cu El, iar în Biblie cuvântul folosit pentru a descrie relația lui Dumnezeu cu creaturile Sale este legământ. Mai specific, un legământ este o relație bazată pe promisiuni obligatorii între cel puțin două părți, de obicei una având o poziție mai înaltă decât cealaltă. Partea cu o poziție mai înaltă se coboară și stabilește o legătură cu partea cu o poziție inferioară sau mai slabă. Prin urmare, un împărat puternic, cunoscut ca suzeran, ar putea stabili un legământ cu un trib slab, numit vasal, promițându-le membrilor lui protecție față de dușmanii lor dacă îi jură loialitate și îi plătesc tribut. În termenii relației noastre cu Dumnezeu, El încheie un legământ cu noi promițându-ne mântuirea atunci când, pe baza harului, noi Îl chemăm prin credință. Închinarea are loc în acest cadru al legământului. Întâlnirea cu Dumnezeu în închinare înseamnă angajarea într-o relație de legământ cu Marele Împărat. Prin urmare, noi învățăm multe despre ce se întâmplă în închinare atunci când analizăm lucrările lui Dumnezeu din Scriptură făcute pe bază de legământ.

Acest lucru este adevărat chiar de la început. În Grădina Edenului, primul loc de închinare, Dumnezeu a așteptat o ascultare perfectă din partea lui Adam și a Evei. Creându-i din nimic (ex nihilo) și dându-le apoi o poruncă, Dumnezeu S-a coborât la ei și a stabilit un legământ. Ei urmau să aibă viață veșnică dacă ascultau: „Domnul Dumnezeu l-a luat pe Adam și l-a așezat în grădina Eden, ca să o lucreze și să o păzească. Domnul Dumnezeu i-a poruncit lui Adam: «Poți să mănânci din orice pom din grădină, dar din pomul cunoașterii binelui și răului să nu mănânci, pentru că în ziua în care vei mânca din el vei muri negreșit!»“ (Gen. 2:15-17) Semnul acestei vieți veșnice urma să fie un ospăț: dacă Adam și Eva ascultau și nu mâncau din fructul oprit aveau privilegiul să mănânce din Pomul Vieții (3:22). Jonathan Gibson explică bine că noi avem aici structura timpurie a întregii închinări adevărate prin legământ: „... pentru Adam și toți descendenții lui s-a stabilit o liturghie, prinsă în însăși ordinea și țesătura vieții umane de pe pământ: chemare – răspuns – masă. Chemare la închinare (prin Cuvântul lui Dumnezeu), Răspuns (prin credință și ascultare, iubire și devotament), masa Părtășiei (uniunea și comuniunea cu Dumnezeu). Pe scurt, închinarea din Eden a fost o comuniune familială, prin legământ.”[1]

După cum am discutat în capitolele precedente, Adam și Eva au pervertit instituția inițială a închinării printr-un act de idolatrie. Lucrul acela ar fi putut fi sfârșitul. Acel act de înaltă trădare ar fi putut însemna finalul tragic al legământului omenirii cu Marele Împărat. Dar nu s-a întâmplat astfel. Deși în Adam noi nu am reușit să ne facem partea (credincioșia față de Domnul), Dumnezeu menține relația prin legământ, neținând în seamă păcatul nostru, datorită harului Său îmbelșugat și a milei Lui. De aceea aflăm că, pe măsură ce Scriptura dezvăluie istoria Legământului lui Dumnezeu cu poporul Său, sunt adăugate două elemente la structura lui originală „chemare – răspuns – masă”.

Primul este elementul curăției. Înainte ca păcatul să intre în scenă, aceasta nu era necesară. Acum însă noi nu suntem capabili să răspundem chemării inițiale a lui Dumnezeu. Noi suntem nedrepți, necurați și impuri. Ne lipsește sfințenia necesară pentru a sta în prezența lui Dumnezeu (Evrei 12:14). Observați jertfele. Înainte de Cădere, închinarea a fost o procedură fără sânge. De la ea încoace, lucrările lui Dumnezeu bazate pe Legământ au cerut vărsare de sânge ca semn al ispășirii, ca simbol al faptului că prețul păcatului a fost plătit: „... fără vărsare de sânge nu este iertare [de păcate].” (Evrei 9:22) Prin urmare, jertfele au devenit parte integrantă a închinării pentru poporul lui Dumnezeu sub Vechiul Legământ. Pentru a participa la o întâlnire sacră – la o conversație prin legământ – cu Dumnezeu, poporul trebuia să fie curățit mai întâi.

Un al doilea element adăugat liturghiei originale este încredințarea unei sarcini sau trimiterea. Masa comuniunii nu mai este punctul culminant al închinării prin Legământ așa cum ar fi fost în Eden. Acum, masa închinării (Paștele și jertfa de pace din Vechiul Legământ, Cina Domnului din Noul Legământ) va deveni reprezentarea a ceea ce va fi la sfârșit. Închinătorii trebuie să aștepte prin credință până la cerul nou și la pământul nou, când vom sta la masă cu Dumnezeu la ospățul nunții Mielului, pentru a se bucura de ceea ce a fost oferit inițial în Eden. Și, până atunci, Dumnezeu le încredințează copiilor Lui o lucrare pe care să o facă. În mod potrivit, aceasta este lucrarea de a strânge mai mulți închinători.

În Vechiul Legământ, dorința lui Dumnezeu a fost aceea ca lumea să vadă relația avută cu Israel prin Legământ și să ajungă să-L cunoască în același fel. El l-a izbăvit pe Israel ca „toate popoarele pământului să știe că mâna Domnului este puternică și să vă temeți totdeauna de Domnul, Dumnezeul vostru“ (Ios. 4:24, Cornilescu, 1924) Mai mult, Israel a fost izbăvit pentru a-I sluji lui Dumnezeu și ca celelalte popoare să se minuneze de înțelepciunea și binecuvântarea de care are parte (Deut. 4:6). În timp ce comunitatea care era parte a Legământului a avut o relație unică cu Dumnezeu, membrii ei au fost întotdeauna deschiși să primească mai mulți închinători. Prin urmare, Dumnezeu Și-a binecuvântat copiii și le-a dat sarcina de a merge înainte prin puterea Lui pentru a realiza această misiune evanghelistică, de a istorisi „printre neamuri slava Lui și printre toate popoarele – minunile Lui” (1 Cron. 16:24).

Deci aceasta este forma de bază a relației prin Legământ pe care Dumnezeu o are cu poporul Lui așa cum e exprimată ea în închinare. Dumnezeu Își cheamă copiii să-L slăvească și să-L laude. Apoi El îi curăță, îi face apți să primească Cuvântul Său și să fie ce adevărat consacrați, sau puși de-o parte, ca oameni care răspund prin credință și ascultare. Dumnezeu stă la masă cu copiii Lui ca semn al comuniunii lor. În final, El îi binecuvântează și îi trimite în lume pentru a declara slava Lui tuturor oamenilor.  

Înnoirea prin Legământ

Citind Vechiul Testament, ceea ce e cu adevărat uimitor este că, deși poporul lui Dumnezeu a continuat să păcătuiască din nou și din nou, eșuând în îndatorirea lor față de Domnul și încălcând consecvent Legământul, Dumnezeu nu l-a lepădat niciodată. Da, din cauza păcatului lui a fost alungat (un timp) din Țara Legământului, însă nu a fost respins din relația binecuvântată prin Legământ pe care o avea cu El. În schimb, ceea ce vedem este că Dumnezeu vine la poporul Lui păcătos și rătăcit în mod repetat și Își reînnoiește relația prin Legământ avută cu el. E ca și când păcatul persistent al lui Israel nu a putut ține pasul cu harul persistent al Domnului său.

Gândiți-vă la istoria izbăvirii poporului Israel din Egipt și ceremonia Legământului care a avut loc în Exodul 19-24. Acolo vedem, mai întâi, că Dumnezeu cheamă poporul. El îl aduce la muntele Sinai. Acest lucru este adevărat chiar și în capitolele 3 și 4 când am citit prima dată despre planul lui Dumnezeu de a-Și aduce (sau chema) poporul din Egipt. De ce e hotărât El să-l salveze? Ca poporul să I se poată închina (4:23)! Așadar, Dumnezeu îl cheamă să iasă dintr-un loc și să vină într-un alt loc – muntele Sinai – unde Își va stabili Legământul. Și el are primul cuvânt: „Apoi Dumnezeu a rostit toate aceste cuvinte...” (20:1)

Și, imediat, ce face Dumnezeu? El Își curăță poporul: „Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău, Care te-am scos din țara Egiptului, din casa sclaviei.” (Ex. 20:2) Cum este aceasta o curățire? Sună ca și când El repetă istoria pentru ei. Acest lucru este adevărat, dar e o istorie a răscumpărării. Ea vorbește despre sclavia lor și dacă nu era intervenția lui Dumnezeu ei ar fi fost încă supuși tiraniei Egiptului. Reamintiți-vă cum sângele mielului i-a cruțat pe israeliți în timp ce îngerul morții străbătea țara și lua primii născuți ai Egiptului. Cei care nu aveau sângele erau sortiți morții; cei care aveau sângele erau curățiți pentru Dumnezeu.

Deci, cu alte cuvinte, această repetare a lucrării răscumpărătoare a lui Dumnezeu a fost o reamintire a faptului că, dacă n-ar fi fost inițiativa și împuternicirea Lui, israeliții nu ar fi avut nicio speranță să intre într-un legământ cu Marele Împărat. El i-a chemat și le-a dat puterea de a răspunde acelei chemări. Acest aspect al curățirii era crucial înainte ca orice alt aspect al conversației bazate pe Legământ să se poată derula mai departe. Însă, odată ce Dumnezeu i-a declarat drepți în fața Lui, El S-a dus spre următoarea fază: consacrarea. El le-a dat Cuvântul Lui (mai exact, cele Zece Porunci), la care poporul trebuia să răspundă cu credință și ascultare. Poporul și-a acordat vocea la ceastă conversație bazată pe Legământ răspunzând cu îndrăzneală: „Vom face tot ce a zis Domnul.” (Ex. 24:3) În esență, ei se angajează că nu vor avea nicio legătură cu toți ceilalți idoli și că Îi vor sluji numai lui Dumnezeu.

Îndreptându-ne spre partea finală a ceea ce are loc în Legământ, vedem că există o masă – oamenii au comuniune cu Dumnezeu: „După aceea, Moise s-a suit împreună cu Aaron, Nadab, Abihu și cei șaptezeci de bărbați din sfatul bătrânilor lui Israel; ei L-au văzut pe Dumnezeul lui Israel. Sub picioarele Lui era ceva ca un fel de lucrare de piatră de safir, ca cerul senin. Dumnezeu nu Și-a întins mâna împotriva conducătorilor israeliților; ei L-au văzut pe Dumnezeu și totuși au mâncat și au băut.” (Ex. 24:9-11) Aici duce întotdeauna o relație corectă bazată pe Legământul cu Dumnezeu: la comuniunea cu El. Ce binecuvântare, bucurie și privilegiu! Oamenii au fost chemați de Dumnezeul Creator al universului la o relație personală, apropiată și sacrificială cu El. Ce ar putea fi mai bine de-atât? În mod sigur, El e vrednic de închinarea pe care o poruncește.

Știți unde duce povestirea totuși. Doar după numai câteva capitole, citim relatarea tristă despre acel act infam de idolatrie: aceiași oameni care au jurat că Îi vor fi loiali numai lui Dumnezeu, în Exodul 24 („Vom face tot ce a zis Domnul”), îngenunchează în fața unor viței de aur în Exodul 32: „Israele, aceștia sunt zeii tăi care te-au scos din țara Egiptului!” (v. 4) M-aș gândi că acesta ar fi sfârșitul, voi nu? Însă nu este. În mod uimitor, Dumnezeu face totul încă o dată. Și încă o dată. Și încă o dată. El vine la poporul Israel și reînnoiește cu ei exact Legământul pe care ei l-au încălcat.

Deci același tipar de bază se repetă de multe ori în Vechiul Testament. În Leviticul 9, Aaron conduce poporul lui Dumnezeu într-un serviciu de închinare de forma aceasta. Găsim același lucru în 2 Cronici 29:20-36, unde Ezechia restabilește închinarea de pe vremea lui Aaron, care fusese pervertită și pierdută. În ambele pasaje, preotul trebuia mai întâi să-I aducă lui Dumnezeu o jertfă pentru păcat ca să ispășească vina poporului; apoi, urma o ardere de tot care era plăcută lui Dumnezeu și consacra poporul față de El; și, în final, o jertfă de mulțumire, care însemna o masă de părtășie pe care poporul o avea cu Dumnezeu prin intermediul jertfelor pe care tocmai le aduseseră. În cartea lui intitulată Immanuel in Our Place: Seeing Christ in Israel’s Worship, Tremper Longman III explică logica simplă pe care o cereau aceste jertfe: și anume, că o jertfă pentru păcat trebuia adusă înainte de un dar sau de o jertfă de mulțumire. Curățirea trebuia să vină înainte de comuniune.[2] La fel, serviciul de închinare (timp de mai multe zile) ținut la dedicarea Templului lui Solomon din 2 Cronici 5-7 cuprinde adunare și chemare (5:2-3), jertfă și curățire (5:4-6), învățare și consacrare (6:1-11), masă și comuniune (7:8-9) și o trimitere (7:10).[3]

În toate aceste situații, Dumnezeu Își reînnoia relația cu un popor care nu o merita. Poporul Israel se putea gândi cu ușurință: „Am păcătuit foarte mult – nu mai e nicio cale ca Dumnezeu să ne reprimească!” Sau: „A trecut atât de mult timp de când nu ne-am mai închinat așa cum trebuie. Sigur Dumnezeu ne-a părăsit deja.” Dar, în schimb, în serviciul de închinare, Dumnezeu îi dă poporului Său tocmai dovada că nu l-a părăsit. El arată că credincioșia Lui nu ajunge la capăt niciodată și că îndurarea Lui se înnoiește în fiecare dimineață.  

Răscumpărătorul Legământului

Suntem obligați să întrebăm aici: De ce? De ce Dumnezeu nu renunță la poporul Lui din cauza răzvrătirii lui repetate? De ce continuă El să-Și facă partea Lui din înțelegere, deși copiii Lui nu și-au făcut-o, în repetate rânduri, fără întrerupere? De ce continuă El să le arate har după har?

Răspunsul, desigur, e Isus Cristos. Păcatul și încăpățânarea poporului nu anulează Legământul pentru că planul a fost întotdeauna acela ca Dumnezeu să-L țină. Dumnezeu S-a întors continuu înapoi pentru că El știa că lucrurile pe care El le-a cerut de la poporul Israel vor fi împlinite perfect într-o zi de El în Persoana Fiului Său întrupat. Cristos Se află în centrul oricărei conversații prin Legământ în care Dumnezeu S-a angajat vreodată cu poporul Său. Motivul pentru care Dumnezeu poate reînnoi Legământul este datorită Răscumpărătorului Legământului.

Vedem primele licăriri ale acestui adevăr imediat după Cădere. Când Dumnezeu a intrat într-un legământ de har cu Adam imediat după Cădere, a fost datorită lui Cristos. Geneza 3:15 prezice că Mesia care va veni îl va înfrânge pe cel care a furat închinarea față de Dumnezeu și a încheiat un contralegământ trădător cu copiii lui Dumnezeu. Cristos este acel Mesia care este conținutul promisiunii lui Dumnezeu prin Legământ. Și toate lucrările lui Dumnezeu care au urmat după încheierea Legământului cu poporul Său au arătat spre venirea Fiului Său.

Aceasta este legătura dintre toată închinarea din Vechiul Legământ și închinarea noastră de azi. Poate că v-ați întrebat ce relevanță are toată această discuție referitoare la „legământ”. Poate că ochii încep să vi se împăienjenească în timp ce citiți despre împărați de demult și animale moarte. Dar aceste lucruri sunt foarte importante pentru înțelegerea închinării. De ce? Pentru că serviciul de închinare este acolo unde Dumnezeu Își reînnoiește Legământul pe care noi l-am încălcat, la fel cum a făcut cândva pentru Israelul din vechime.

Știați asta? Recunoașteți voi că sunteți încă într-un legământ cu Dumnezeu azi? Legământ nu este un cuvânt care a expirat odată cu încheierea Vechiului Testament. Noi trăim în vremea glorioasă a Noului Legământ, care e marcat de lucrarea Domnului Isus Cristos. Însă aceasta nu înseamnă că fiecare aspect al Vechiului Legământ e ieșit din uz.

Considerați din nou pasajul important din Evrei 12. Autorul compară închinarea sub Vechiul și sub Noul Legământ. El scrie:

„Căci n-ați venit la un munte care poate fi atins și care este cuprins de foc; n-ați venit la întuneric, negură și furtună, nici la sunet de trâmbiță și la un glas ale cărui cuvinte i-au făcut pe cei ce l-au auzit să ceară să nu li se mai vorbească.” (v. 18-19) Aceasta este o referire la muntele Sinai, care reprezintă totalitatea Vechiului Legământ. Noi nu ne închinăm în aceeași manieră ca atunci, ne spune Epistola către evrei: „... ci ați venit la muntele Sion, la cetatea Dumnezeului celui Viu, Ierusalimul ceresc... la Isus, Mijlocitorul Noului Legământ...” (v. 22, 24)

Deci Isus nu abolește natura lucrărilor lui Dumnezeu cu poporul Lui care are la bază Legământul. Mai degrabă, El împlinește această natură a lucrărilor lui Dumnezeu cu poporul Lui care are la bază Legământul. Sau, altfel spus, în timp ce închinarea noastră prin Legământ ar putea arăta diferit azi, închinarea noastră are încă la bază Legământul. Este încă vorba de Dumnezeu care ne cheamă la o relație cu El, cerându-ne răspunsul credinței și al ascultării și promițându-ne viață și mântuire. Datorită faptului că Isus nu a abolit Legământul, e logic ca forma și structura de bază a lucrărilor și relațiilor lui Dumnezeu implicate de Legământ (chemare – curățire – consacrare – comuniune – trimitere) să rămână aceleași și astăzi. În închinarea creștină noi mergem prin aceste etape deoarece Dumnezeu încă Își reînnoiește credincioșia față noi, asumată prin Legământ, în Isus Cristos. Aceasta nu înseamnă că credincioșia lui Dumnezeu are nevoie să fie reînnoită la fel ca o baterie de telefon care trebuie reîncărcată. Dar pentru că am făcut atât de multe lucruri care ar garanta respingerea noastră totală de către El, pentru binele nostru, El ne arată prin serviciul de închinare că credincioșia Lui nu a ajuns niciodată la capăt. Deși noi suntem necredincioși, El rămâne credincios întotdeauna. Aceasta se întâmplă în închinare: Dumnezeu Își arată credincioșia Lui asumată prin Legământ. Este ea și un timp pentru noi ne a ne reînnoi dedicarea și ascultarea noastră de Domnul? Absolut. Dar chiar mai mult de-atât, este un timp în care putem savura dedicarea continuă a Lui Dumnezeu arătată față de noi în Fiul Său. Așadar, țineți cont de modul în care tiparul de închinare prin Legământ stabilit inițial este acum transformat pentru noi datorită lui Isus. Noi suntem acum chemați să ne închinăm lui Dumnezeu în numele Fiului (Ioan 14:6). Suntem curățiți nu au ajutorul a ceva ce au produs mâinile noastre, nici al vreunor jertfe pe care le aducem, ci de jertfa lui Cristos de pe cruce (Evrei 7:27). Noi suntem consacrați ca popor al lui Dumnezeu prin predicarea Evangheliei lui Cristos (Ioan 1:1; Col. 1:28; Evrei 4:12). Noi avem comuniune cu Dumnezeu în timp ce ne împărtășim cu trupul și sângele Fiului Său (1 Cor. 10:16). Și, în final, suntem trimiși să Îl slujim pe Dumnezeu în numele lui Cristos, ca cei care poartă numele de creștin. Noi plecăm cu binecuvântarea Lui; slujim prin puterea Lui: „Însuși Domnul nostru Isus Cristos și Dumnezeu, Tatăl nostru, Care ne-a iubit și Care ne-a dat, prin harul Său, o încurajare veșnică și o nădejde bună, să vă încurajeze inimile și să vă întărească în orice faptă și cuvânt bun!” (2 Tes. 2:16-17)  

Răspunsul Legământului

Vedeți cum toate aceste componente, care sunt încă parte integrantă din ceea ce înseamnă să te închini lui Dumnezeu în cadrul unui legământ, s-au schimbat radical datorită lui Cristos. Prin fiecare pas al serviciului de închinare, noi suntem atrași înapoi spre realitatea închinării: să fim făcuți asemenea chipului Dumnezeului nevăzut prin Cristos (Col. 1:15; 3:10). Totul se referă la schimbarea rolului nostru în povestire. Noi nu mai suntem în Adam și în fărădelegea lui idolatră; noi suntem în Cristos. Noi nu mai suntem doar niște păcătoși; noi suntem sfinți – și e timpul ca această identitate să fie întipărită în inimile noastre.

Care este răspunsul nostru la această lucrare minunată care se petrece în închinare? Este lauda. Aceasta este partea noastră în conversația Legământului. Noi Îl lăudăm pe Dumnezeu deoarece, deși merităm condamnare, El continuă să ne cheme înapoi și Își dovedește credincioșia Lui statornică în Isus Cristos. Pavel exprimă succint aceasta în 2 Corinteni 1:20: „... pentru că în El toate promisiunile lui Dumnezeu sunt «da». De aceea, prin El spunem «Amin!», spre slava lui Dumnezeu.” După cum am spus la începutul capitolului, un legământ este o relație bazată pe promisiuni. Aici, Pavel ne spune că toate promisiunile lui Dumnezeu sunt adevărate și niciodată încălcate – adică, întotdeauna „da” – datorită lui Isus Cristos.  

Tot ce ne-a promis Dumnezeu s-a împlinit datorită lucrării lui Isus Cristos. Apoi Pavel ne spune care e răspunsul nostru corect față de Dumnezeu în această situație: „Amin!” sau „Așa să fie!” Acesta este un cuvânt atât de mic, dar „Amin” cuprinde în el lauda, mulțumirea și slava pe care suntem chemați să I le dăm înapoi lui Dumnezeu prin închinare. Așadar, noi ne exprimăm, vorbim, răspundem afirmând că Dumnezeu a făcut lucruri minunate prin Isus Cristos. Observați cum, conform lui Pavel, Dumnezeu ne spune „da” în Isus și noi spunem „amin” tot prin Isus. Un comentator scrie: „Cristos este «Intermediarul». Dumnezeu ne vorbește în Cristos și noi, care am primit mesajul, Îi vorbim înapoi lui Dumnezeu prin Cristos. Apostolul spune că noi nu ne putem apropia de Dumnezeu altfel și nici nu-L putem slăvi prin alte mijloace. Păcatul ne împiedică să ne apropiem de Dumnezeu direct; dar ne putem apropia prin Cristos.”[4]

Isus stă cu adevărat în centrul acestei conversații a Legământului care are loc în închinare; El este „centrul Noului Testament dacă ne gândim la închinare. El este punctul ultim de întâlnire dintre cer și pământ.”[5] Totul e despre El. Noi reafirmăm, dacă putem spune așa, în fiecare săptămână, credincioșia prin Legământ a lui Dumnezeu față de noi arătată în Fiul Său. Noi proclamăm Evanghelia care ne învață că „este un singur Dumnezeu și un singur Mijlocitor între Dumnezeu și oameni: Omul Cristos Isus” (1 Tim. 2:5). Ce lucru minunat este să avem un Mijlocitor! Datorită lui Cristos putem noi să-I răspundem lui Dumnezeu! Altfel, când Dumnezeu ne-ar chema, ar trebui să fugim și să ne ascundem. Păcatele gândirii, ale vorbirii, ale faptelor pe care le-am comis pe parcursul săptămânii ne conving că n-am putea veni în prezența lui Dumnezeu. Păcatul nostru ne spune că noi suntem prea nevrednici să-I vorbim lui Dumnezeu. Am încălcat Legământul de prea multe ori ca El să mai vrea să aibă de-a face cu noi. Dar noi nu venim la Dumnezeu aflându-ne în păcatul nostru sau în eșecurile noastre. Noi nu „spunem «Amin»” prin meritele noastre. Noi venim prin Cristos.

Prin urmare, dragi prieteni, alergați la închinare. Nu vă izolați copleșiți de rușine sau dizgrație, crezând că păcatul vostru este prea mare pentru a vă putea întâlni pe Dumnezeu. El vă cunoaște păcatul și este gata să-L acopere cu harul Lui. El știe că ați încălcat Legământul, dar e gata să-L reînnoiască. Bucurați-vă de acea minune a credincioșiei statornice a lui Dumnezeu săptămână de săptămână în închinare. Și, cu bucurie și mulțumire, ridicați-vă glasul și spuneți împreună cu poporul Legământului: „Binecuvântat să fie Domnul în veci! Amin! Amin!” (Ps. 89:52)  

Întrebări de discuție

1. De ce ideea Legământului este atât de importantă pentru a înțelege ce se întâmplă când ne închinăm? De ce e încă importantă pentru noi azi, deși trăim în lumina Noului Testament?  

2. Care sunt cele trei elemente care alcătuiesc tiparul original al închinării înainte de Cădere și care sunt cele două elemente adăugate ulterior?  

3. De ce este curățirea o necesitate în închinarea de acum?  

4. De ce continuă Dumnezeu să-Și reînnoiască Legământul cu noi, chiar dacă noi continuăm să-l încălcăm? 

5. Care este răspunsul potrivit din partea noastră la această conversație bazată pe Legământ pe care o avem cu Dumnezeu în închinare?

--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
EXTRAS DIN CARTEA: CE SE ÎNTÂMPLĂ CÂND NE ÎNCHINĂM: ANATOMIA UNUI SERVICIU DIVIN - DE JONATHAN CRUSE
Vezi mai multe aici:https://www.psalmiicantati.ro/ce-se-intampla-cand-ne-inchinam

NOTE: