În urmă cu ceva timp mi-a căzut în mână o carte care prezintă mai multe aspecte îngrijorătoare ale fenomenului de închinare contemporană. Titlul ei complet este: „Contemporary Worship – Thinking about it’s implications” scrisă de Terry Johnson, pastor la biserica Prezbiteriană Reformată din Savannah, Georgia, Statele Unite.
Fratele Terry, pe care se întâmplă să-l cunosc personal, este foarte preocupat de subiectul închinării bisericii, a scris o serie de cărți pe acest subiect (vez: https://reformationtoday.org/ ), predă la seminarii teologice și la conferințe în întreaga lume. El a făcut parte și din comitetul editorial al uneia dintre cele mai îndrăgite Psaltiri pentru cântat din Statele Unite: The Trinity Psalter.
Am luat legătura cu el și cu foarte respectata editură Banner of Truth care a publicat-o în 2014 și care ne-a acordat permisiunea de-a o publica în română.
În carte sunt prezentate 10 aspecte îngrijorătoare ale acestui fenomen. Chiar dacă fratele Terry se adresează în primul rând contextului american, cred că, datorită internetului, multe biserici din România au adoptat aceeași filosofie și trebuie avertizate. Mai jos puteți le găsiți pe toate 10 însă înainte ar fi bine să definim ce este închinarea contemporană.
DEFINIȚIA ÎNCHINĂRII CONTEMPORANE
Există nenumărate tipuri de închinare etichetate drept „contemporane” (aceasta este una dintre problemele ei, după cum vom vedea) dar ceea ce avem noi în minte este utilizarea, mai mult sau mai puțin, unui format neprotocolar și degajat, utilizarea unei muzici la modă, a unei perioade de timp extinse dedicate cântării (de ex., cele 30-40 de minute de cântare neîntreruptă din deschiderea programului), a refrenelor repetate, a trupelor de laudă și închinare și, tipic, a predicilor tematice care se adresează în principal nevoilor resimțite.
Închinarea contemporană mai poate fi descrisă și prin ceea ce îi lipsește adesea: rugăciunea solemnă (incluzând cele cinci tipuri de rugăciune biblică: adorarea, mărturisirea păcatelor, mulțumirea, cererea și mijlocirea), citirea pe larg a Bibliei, explicarea atentă a Bibliei și muzica sacră. Acestea sunt tendințe pe care le recomandăm a fi evitate în favoarea serviciilor tradiționale care conțin imnologie și psalmodie clasică, instrumente tradiționale, citiri secvențiale ale cărților Bibliei, predicarea expozitivă, rugăciune biblică substanțială și administrarea cu regularitate a sacramentelor.
Închinarea contemporană mai poate fi descrisă și prin ceea ce îi lipsește adesea: rugăciunea solemnă (incluzând cele cinci tipuri de rugăciune biblică: adorarea, mărturisirea păcatelor, mulțumirea, cererea și mijlocirea), citirea pe larg a Bibliei, explicarea atentă a Bibliei și muzica sacră. Acestea sunt tendințe pe care le recomandăm a fi evitate în favoarea serviciilor tradiționale care conțin imnologie și psalmodie clasică, instrumente tradiționale, citiri secvențiale ale cărților Bibliei, predicarea expozitivă, rugăciune biblică substanțială și administrarea cu regularitate a sacramentelor.
1. Conținut biblic redus
Începem cu cea mai serioasă problemă a modului de închinare contemporan. Obiectivul închinării contemporane este accesibilitatea. Cheia spre accesibilitate este simplitatea: lecturi simple, predici simple, cântări simple, muzică familiară din punct de vedere cultural, format neprotocolar și predici prietenoase.
Motivația este admirabilă: atingerea mai multor oameni. Efectul net totuși este o reducere semnificativă a conținutului biblic. Și pentru că rugăciunile lungi, citirile lungi din Scriptură, explicațiile bine argumentate biblic, imnurile clasice și psalmii versificați sunt lucruri străine din punct de vedere cultural și cu șanse de plictisire a publicului, ele au fost cu totul aruncate peste bord. Biblia este puțin citită sau explicată, se cântă puțin din ea și este puțin folosită în rugăciune. Dimensiunea conținutului biblic care se regăsește azi în serviciile de închinare s-a redus dramatic față de cea de acum o generație.
Dacă credința vine în urma auzirii Cuvântului lui Cristos (Rom. 10:17), dacă copiii lui Dumnezeu sunt sfințiți de Cuvântul lui Dumnezeu (Ioan 17:17), dacă ei sunt născuți din nou prin Cuvântul viu și care rămâne în veac (1 Pet. 1:23) și dacă ei cresc prin laptele curat al Cuvântului (1 Pet. 2:2), atunci această reducere clară, drastică a conținutului biblic este un dezastru total pentru creștinismul evanghelic. „Suntem martorii”, spune Kent Hughes, pastor multă vreme la biserica College Church din Wheaton, la „debiblicizarea închinării colective” cu rezultate catastrofale, după cum se va vedea în timp.[1]
Puterea serviciului istoric de închinare al tradiției reformate a stat în conținutul biblic al acestuia. Scriptura a fost citită, predicată, s-a cântat din ea, s-au înălțat rugăciuni cu cuvintele ei, mergându-se în profunzime și de la un capăt la altul al ei, iar Cuvântul vizibil – sacramentele – au fost administrate cu regularitate.
Fiți foarte înceți în renunțarea la vechile forme și a conținutului pe care îl transmit acestea în favoarea formelor populare care nu sunt capabile să reproducă acel conținut.
Începem cu cea mai serioasă problemă a modului de închinare contemporan. Obiectivul închinării contemporane este accesibilitatea. Cheia spre accesibilitate este simplitatea: lecturi simple, predici simple, cântări simple, muzică familiară din punct de vedere cultural, format neprotocolar și predici prietenoase.
Motivația este admirabilă: atingerea mai multor oameni. Efectul net totuși este o reducere semnificativă a conținutului biblic. Și pentru că rugăciunile lungi, citirile lungi din Scriptură, explicațiile bine argumentate biblic, imnurile clasice și psalmii versificați sunt lucruri străine din punct de vedere cultural și cu șanse de plictisire a publicului, ele au fost cu totul aruncate peste bord. Biblia este puțin citită sau explicată, se cântă puțin din ea și este puțin folosită în rugăciune. Dimensiunea conținutului biblic care se regăsește azi în serviciile de închinare s-a redus dramatic față de cea de acum o generație.
Dacă credința vine în urma auzirii Cuvântului lui Cristos (Rom. 10:17), dacă copiii lui Dumnezeu sunt sfințiți de Cuvântul lui Dumnezeu (Ioan 17:17), dacă ei sunt născuți din nou prin Cuvântul viu și care rămâne în veac (1 Pet. 1:23) și dacă ei cresc prin laptele curat al Cuvântului (1 Pet. 2:2), atunci această reducere clară, drastică a conținutului biblic este un dezastru total pentru creștinismul evanghelic. „Suntem martorii”, spune Kent Hughes, pastor multă vreme la biserica College Church din Wheaton, la „debiblicizarea închinării colective” cu rezultate catastrofale, după cum se va vedea în timp.[1]
Puterea serviciului istoric de închinare al tradiției reformate a stat în conținutul biblic al acestuia. Scriptura a fost citită, predicată, s-a cântat din ea, s-au înălțat rugăciuni cu cuvintele ei, mergându-se în profunzime și de la un capăt la altul al ei, iar Cuvântul vizibil – sacramentele – au fost administrate cu regularitate.
Fiți foarte înceți în renunțarea la vechile forme și a conținutului pe care îl transmit acestea în favoarea formelor populare care nu sunt capabile să reproducă acel conținut.
2. Favoritism demografic
Adoptarea formelor contemporane implică acordarea unui loc privilegiat preferințelor de stil și gust ale unui grup din comunitatea bisericii în detrimentul celorlalte, care, în acest proces, se înstrăinează de noile căi și de cei care le-au impus.
Gândiți-vă la bătrâna care a frecventat aceeași biserică toată viața ei de adult. Vechea formă a serviciului divin, vechile imnuri, formatul, orga, toate îi sunt familiare și dragi. Într-o duminică, ea intră în biserică și, în față, unde stătea cândva un amvon, vede în schimb câteva microfoane, tobe, chitare electrice și niște tineri „lideri ai închinării”. Bătrânul slujitor al lui Dumnezeu a fost înlocuit cu un tânăr lider modern care conduce închinarea purtând tricou. Noua atmosferă e neprotocolară, în timp ce odată era solemnă. Muzica e tare și nefamiliară, în timp ce odată era mai domoală (sau cel puțin mai puțin zgomotoasă) și iubită. Marile ecrane pe care se proiectează cuvintele și imaginile împodobesc acum pereții din față. Ea se așază, dezorientată și tulburată. „Nu le mai pasă de cei bătrâni”, spune ea. „Vor să scape de noi.” Povestea de mai sus nu este numai adevărată (numele au fost omise pentru a-i proteja pe nevinovați), ci ea a și fost repetată de mii de ori.
Tinerii sunt privilegiați. Bătrânii sunt ignorați. De fapt ar trebui să spunem că un segment al tinerilor este privilegiat: cei de origine engleză [2], născuți după 1970, educați, cu cunoștințe de tehnologie, care preferă caracterul neprotocolar și muzica rock temperată.[3] Orice altă parte a publicului, care se diferențiază ca vârstă sau preferințe muzicale, fie va capitula, fie va fi obligată să se supună sau va conchide: „Acest tip de slujbă nu e pentru mine.”
Azi vedem argumentul închinării de tip contemporan (de a furniza forme familiare din punct de vedere cultural pentru atragerea celor din afara bisericii) dus la extrem din punct de vedere logic. S-au înființat biserici pentru oricine: bicicliști, crescători de vite („Mult noroc!”, e salutul lor de binecuvântare), Hip-Hoppers („Yo! God is so ill!”, e strigătul prin care cheamă la închinare); afro-americani, hispanici, asiatici și englezi și, în special, tineri care sunt atât de râvniți de pastorii ambițioși. Aceasta este problema cu folosirea instrumentelor neconvenționale, cu formele populare ale muzicii și chiar cu folosirea versurilor aparținând vechilor imnuri pe melodii de tip pop, așa cum s-a procedat cu piese clasice cum ar fi: „Ce dragoste, cum să-nțeleg?” (And Can It Be), „Isus, iubitul sufletului meu” (Jesus Lover of My Soul), „Sub crucea lui Isus” (Beneath the Cross of Jesus), „Vrednic e Mielul sfânt” (Crown Him with Many Crowns) și altele. Aceste practici divizează biserica în funcție de gusturi. Segmentarea bisericii pe vârste, rase, culturi și preferințe culturale este inevitabilă.
Este, de asemenea, un fapt fără precedent istoric și imposibil de justificat biblic.
Ce s-a pierdut? Adevărata universalitate s-a pierdut. Preocuparea Noului Testament pentru uniformitatea liturgică substanțială a fost dată la o parte. „... noi n-avem un astfel de obicei, nici bisericile lui Dumnezeu” spune apostolul Pavel cerându-le insistent corintenilor să se conformeze standardelor uniforme din „toate bisericile” în privința adunărilor lor publice (1 Cor. 11:16; 14:33; comp. 1:2; 4:17). Citiți cuvintele apostolului Pavel din nou. Cei care caută un „principiu regulativ” nu trebuie să se uite în altă parte, din moment ce apostolul Pavel reglementează elementele rugăciunii, ale cântării, ale predicării și ale administrării Cinei Domnului (1 Cor. 11-14).
Doar un grad semnificativ de uniformitate între biserici, de-a lungul timpului, al generațiilor, cuprinzând toate clasele sociale, culturile și etniile, asigură cadrul ca serviciile bisericii să nu aparțină în viitor unui anumit grup și, prin urmare, aparțin fiecărui grup fără deosebire. Doar printr-un serviciu istoric cu forme istorice poate adevărata universalitate biblică să fie păstrată și favoritismul demografic evitat.
Adoptarea formelor contemporane implică acordarea unui loc privilegiat preferințelor de stil și gust ale unui grup din comunitatea bisericii în detrimentul celorlalte, care, în acest proces, se înstrăinează de noile căi și de cei care le-au impus.
Gândiți-vă la bătrâna care a frecventat aceeași biserică toată viața ei de adult. Vechea formă a serviciului divin, vechile imnuri, formatul, orga, toate îi sunt familiare și dragi. Într-o duminică, ea intră în biserică și, în față, unde stătea cândva un amvon, vede în schimb câteva microfoane, tobe, chitare electrice și niște tineri „lideri ai închinării”. Bătrânul slujitor al lui Dumnezeu a fost înlocuit cu un tânăr lider modern care conduce închinarea purtând tricou. Noua atmosferă e neprotocolară, în timp ce odată era solemnă. Muzica e tare și nefamiliară, în timp ce odată era mai domoală (sau cel puțin mai puțin zgomotoasă) și iubită. Marile ecrane pe care se proiectează cuvintele și imaginile împodobesc acum pereții din față. Ea se așază, dezorientată și tulburată. „Nu le mai pasă de cei bătrâni”, spune ea. „Vor să scape de noi.” Povestea de mai sus nu este numai adevărată (numele au fost omise pentru a-i proteja pe nevinovați), ci ea a și fost repetată de mii de ori.
Tinerii sunt privilegiați. Bătrânii sunt ignorați. De fapt ar trebui să spunem că un segment al tinerilor este privilegiat: cei de origine engleză [2], născuți după 1970, educați, cu cunoștințe de tehnologie, care preferă caracterul neprotocolar și muzica rock temperată.[3] Orice altă parte a publicului, care se diferențiază ca vârstă sau preferințe muzicale, fie va capitula, fie va fi obligată să se supună sau va conchide: „Acest tip de slujbă nu e pentru mine.”
Azi vedem argumentul închinării de tip contemporan (de a furniza forme familiare din punct de vedere cultural pentru atragerea celor din afara bisericii) dus la extrem din punct de vedere logic. S-au înființat biserici pentru oricine: bicicliști, crescători de vite („Mult noroc!”, e salutul lor de binecuvântare), Hip-Hoppers („Yo! God is so ill!”, e strigătul prin care cheamă la închinare); afro-americani, hispanici, asiatici și englezi și, în special, tineri care sunt atât de râvniți de pastorii ambițioși. Aceasta este problema cu folosirea instrumentelor neconvenționale, cu formele populare ale muzicii și chiar cu folosirea versurilor aparținând vechilor imnuri pe melodii de tip pop, așa cum s-a procedat cu piese clasice cum ar fi: „Ce dragoste, cum să-nțeleg?” (And Can It Be), „Isus, iubitul sufletului meu” (Jesus Lover of My Soul), „Sub crucea lui Isus” (Beneath the Cross of Jesus), „Vrednic e Mielul sfânt” (Crown Him with Many Crowns) și altele. Aceste practici divizează biserica în funcție de gusturi. Segmentarea bisericii pe vârste, rase, culturi și preferințe culturale este inevitabilă.
Este, de asemenea, un fapt fără precedent istoric și imposibil de justificat biblic.
Ce s-a pierdut? Adevărata universalitate s-a pierdut. Preocuparea Noului Testament pentru uniformitatea liturgică substanțială a fost dată la o parte. „... noi n-avem un astfel de obicei, nici bisericile lui Dumnezeu” spune apostolul Pavel cerându-le insistent corintenilor să se conformeze standardelor uniforme din „toate bisericile” în privința adunărilor lor publice (1 Cor. 11:16; 14:33; comp. 1:2; 4:17). Citiți cuvintele apostolului Pavel din nou. Cei care caută un „principiu regulativ” nu trebuie să se uite în altă parte, din moment ce apostolul Pavel reglementează elementele rugăciunii, ale cântării, ale predicării și ale administrării Cinei Domnului (1 Cor. 11-14).
Doar un grad semnificativ de uniformitate între biserici, de-a lungul timpului, al generațiilor, cuprinzând toate clasele sociale, culturile și etniile, asigură cadrul ca serviciile bisericii să nu aparțină în viitor unui anumit grup și, prin urmare, aparțin fiecărui grup fără deosebire. Doar printr-un serviciu istoric cu forme istorice poate adevărata universalitate biblică să fie păstrată și favoritismul demografic evitat.
3. Comunități divizate
Aceasta duce la a treia noastră îngrijorare. Favoritismul creează segregare. Ne-am putea oare imagina că apostolii ar fi fost de acord ca succesorii lor să înființeze în mod deliberat biserici alcătuite dintr-un singur tip de persoane, alese pe baza vârstei, a culturii, a stilurilor, a gusturilor sau a intereselor?
Nu cumva o parcurgere a Faptelor Apostolilor și a epistolelor Noului Testament dă la iveală o varietate de persoane la care se face referire: tineri și bătrâni, bogați și săraci, bărbați și femei, neamuri și evrei, căsătoriți și necăsătoriți (Gal. 3:28; Tit 2:1 și urm.; Iacov 2:1 și urm.; Fapte 6:1 și urm.; 1 Cor. 7:1 și urm. etc.)? Într-adevăr, nu arată oare textele Noului Testament că apostolii erau obligați să rezolve un număr de probleme tocmai pentru că bisericile lor nu erau divizate pe categorii lumești?
Și totuși rezultatul inevitabil al unei metode „conduse de piață” aplicate la lucrare este segregarea pe baza preferințelor culturale (aceasta implică filozofia de tip „a fi condus de scopuri”, în ciuda negării susținătorilor ei). Fă publicitate bisericii avându-l în vedere pe „Sam de la Saddleback” (tipul tânăr, intelectual, cu stare, priceput în ale tehnologiei, căruia îi place rockul temperat) și rezultatul va fi o biserică alcătuită din „Sam”-ii de la Saddleback. John, Bill și Sue de la Saddleback își vor găsi un loc în altă parte. Bogata „adunare a sfinților” așa cum au văzut-o apostolii, cu nevoia sfințitoare de a ține cont de cei de care ne deosebim, de a le împlini nevoile (gândiți-vă: tinerii îngrijindu-se de cei bătrâni, cei singuri, de familii etc.), de a ne adapta la preocupările lor a fost distrusă.
Aceasta nu înseamnă că biserica nu poate avea lucrări specifice pe vârste (de ex., tineri, studenți, bătrâni, personal militar). Nici nu vrem să spunem că biserica nu trebuie să aibă programe periodice menite să se adreseze anumitor grupuri. Problema este: din cine e alcătuită biserica atunci când toată congregația se adună la un loc? Forma de lucrare pe care o alegem în cele din urmă este determinată de eclesiologia noastră. Cum ne imaginăm biserica? Este ea o instituție divină care transcende categoriile lumești, în care nu mai este nici bărbat, nici femeie, nici rob, nici om liber, nici grec, nici iudeu (Gal. 3:28)? Credem noi în adunarea tuturor sfinților? Dacă da, atunci n-ar trebui să adoptăm forme ale slujirii care duc la alcătuirea bisericii dintr-un singur tip de persoane, prin excluderea de facto a tuturor celorlalți. Atunci când procedăm astfel, spune David Wells, „când pornim cu o metodologie despre care știm că va crea biserici monolitice și monocrome din punct de vedere cultural, generațional, economic și rasial, ceva s-a pierdut”. Mai mult, Wells afirmă că „logica Evangheliei așa cum a înțeles-o Pavel și logica marketingului Bisericii așa cum îl practicăm azi sunt pur și simplu în conflict”[4].
Serviciul de închinare comun al protestantismului reformat istoric oferă o soluție. Toate generațiile și grupele de vârstă se pot uni într-un serviciu comun, cu tradiții istorice, așa cum au făcut atât de multe generații înainte. Biserica reformată, susținem noi, are propria ei cultură istorică în privința formatului, a muzicii și a elementelor care nu aparțin unui anumit grup din biserică – fie ei tineri sau vârstnici, albi sau negri –, ci tuturor grupurilor. Această idee nu e o noutate, dar reprezintă biserica așa cum a fost ea generație după generație, timp de peste 400 de ani.
Aceasta duce la a treia noastră îngrijorare. Favoritismul creează segregare. Ne-am putea oare imagina că apostolii ar fi fost de acord ca succesorii lor să înființeze în mod deliberat biserici alcătuite dintr-un singur tip de persoane, alese pe baza vârstei, a culturii, a stilurilor, a gusturilor sau a intereselor?
Nu cumva o parcurgere a Faptelor Apostolilor și a epistolelor Noului Testament dă la iveală o varietate de persoane la care se face referire: tineri și bătrâni, bogați și săraci, bărbați și femei, neamuri și evrei, căsătoriți și necăsătoriți (Gal. 3:28; Tit 2:1 și urm.; Iacov 2:1 și urm.; Fapte 6:1 și urm.; 1 Cor. 7:1 și urm. etc.)? Într-adevăr, nu arată oare textele Noului Testament că apostolii erau obligați să rezolve un număr de probleme tocmai pentru că bisericile lor nu erau divizate pe categorii lumești?
Și totuși rezultatul inevitabil al unei metode „conduse de piață” aplicate la lucrare este segregarea pe baza preferințelor culturale (aceasta implică filozofia de tip „a fi condus de scopuri”, în ciuda negării susținătorilor ei). Fă publicitate bisericii avându-l în vedere pe „Sam de la Saddleback” (tipul tânăr, intelectual, cu stare, priceput în ale tehnologiei, căruia îi place rockul temperat) și rezultatul va fi o biserică alcătuită din „Sam”-ii de la Saddleback. John, Bill și Sue de la Saddleback își vor găsi un loc în altă parte. Bogata „adunare a sfinților” așa cum au văzut-o apostolii, cu nevoia sfințitoare de a ține cont de cei de care ne deosebim, de a le împlini nevoile (gândiți-vă: tinerii îngrijindu-se de cei bătrâni, cei singuri, de familii etc.), de a ne adapta la preocupările lor a fost distrusă.
Aceasta nu înseamnă că biserica nu poate avea lucrări specifice pe vârste (de ex., tineri, studenți, bătrâni, personal militar). Nici nu vrem să spunem că biserica nu trebuie să aibă programe periodice menite să se adreseze anumitor grupuri. Problema este: din cine e alcătuită biserica atunci când toată congregația se adună la un loc? Forma de lucrare pe care o alegem în cele din urmă este determinată de eclesiologia noastră. Cum ne imaginăm biserica? Este ea o instituție divină care transcende categoriile lumești, în care nu mai este nici bărbat, nici femeie, nici rob, nici om liber, nici grec, nici iudeu (Gal. 3:28)? Credem noi în adunarea tuturor sfinților? Dacă da, atunci n-ar trebui să adoptăm forme ale slujirii care duc la alcătuirea bisericii dintr-un singur tip de persoane, prin excluderea de facto a tuturor celorlalți. Atunci când procedăm astfel, spune David Wells, „când pornim cu o metodologie despre care știm că va crea biserici monolitice și monocrome din punct de vedere cultural, generațional, economic și rasial, ceva s-a pierdut”. Mai mult, Wells afirmă că „logica Evangheliei așa cum a înțeles-o Pavel și logica marketingului Bisericii așa cum îl practicăm azi sunt pur și simplu în conflict”[4].
Serviciul de închinare comun al protestantismului reformat istoric oferă o soluție. Toate generațiile și grupele de vârstă se pot uni într-un serviciu comun, cu tradiții istorice, așa cum au făcut atât de multe generații înainte. Biserica reformată, susținem noi, are propria ei cultură istorică în privința formatului, a muzicii și a elementelor care nu aparțin unui anumit grup din biserică – fie ei tineri sau vârstnici, albi sau negri –, ci tuturor grupurilor. Această idee nu e o noutate, dar reprezintă biserica așa cum a fost ea generație după generație, timp de peste 400 de ani.
4. Scop modificat
Argumentul principal pentru modul contemporan de închinare, am afirmat noi, este acela de a ajunge la oameni. Formatul și muzica contemporană sunt utilizate, așa se susține în general, deoarece le sunt familiare tinerilor sau preferate de oamenii moderni, ori au un stil care place unui anumit grup social.
Totuși observați mutarea care s-a produs. Închinarea obișnuită a fost înțeleasă ca fiind în principal doxologică, nu evanghelistică; ca promovând laudele lui Dumnezeu, nu ajungerea la ceilalți. Aceste categorii, desigur, nu se exclud reciproc. Ceea ce se concentrează asupra lui Dumnezeu poate, și trebuie, într-adevăr, să aibă impact evanghelistic și ceea ce e eficient în atingerea celorlalți poate totuși să fie „numai despre Dumnezeu”.
Totuși filozofia care conduce închinarea contemporană este o filozofie care vede scopul adunării poporului lui Dumnezeu din Ziua Domnului ca fiind unul cu totul evanghelistic. Această perspectivă, odată însușită, a dus deseori în trecut la devieri ale serviciilor, ele pierzându-și integritatea ca servicii de închinare.
Aceasta, credem noi, este o eroare care compromite unul dintre punctele istorice forte ale închinării reformate tradiționale: concentrarea ei asupra lui Dumnezeu. R. Kent Hughes critică pe față mutarea modernă de la teocentrism la antropocentrism. Închinarea congregațională, observă el, „a luat forma a ceva făcut pentru un public, în contrast cu ceva făcut de un public”.[5] Forma se potrivește funcției.
Priviți ce s-a întâmplat cu sălile tipice ale serviciilor contemporane: scene, lumini ca la teatru, formații muzicale, cântăreți, dansatori, actori, scaune aranjate ca la teatru. Toate trăsăturile spectacolului sunt prezente. De ce? Deoarece satisfacerea publicului, deși din motive evanghelistice, a devenit în mod excepțional scopul. Dată fiind o civilizație care „se amuză până moare”, pentru a împrumuta expresia memorabilă a lui Neil Postman, divertismentul evanghelistic este considerat necesar dacă e vorba de adunarea mulțimilor.[6]
Este vreo problemă cu aceasta? De vreme ce Dumnezeu este Cel care trebuie să primească închinarea din partea poporului Său, Da! În mod periculos se apropie de idolatrie ar fi spus generațiile anterioare despre o practică prin care se subminează manifestările devoționale publice ale poporului lui Dumnezeu în favoarea divertismentului.
Ce s-a pierdut în acest proces? Reverența, în primul rând. Amuzamentul și reverența nu sunt compatibile. Am crede că acest lucru ar fi de la sine evident. Lucrarea solemnă a veșniciei nu poate fi făcută într-un mediu plin de veselie. La fel de importante sunt lucrurile la care s-a renunțat și pe care generațiile de dinainte le-au considerat esențiale serviciilor de închinare, fiind lăsate de o parte din pricina valorii lor nesemnificative ca divertisment, pentru că au slabe șanse de captare a atenției vizitatorilor.
Vorbim despre rugăciune și citirea Bibliei. Citirile secvențiale ale cărților Bibliei (lectio continua) au constituit practica bisericilor apostolice și timpurii, au fost reînviate de reformatori și au fost caracteristice serviciilor bisericii reformate până în timpurile moderne.[7]
Totuși citirea sistematică a Bibliei aproape că a dispărut cu totul din serviciile publice ale bisericilor evanghelice, sărăcind spiritual congregațiile în acest proces. La fel de tulburătoare a fost dispariția rugăciunii publice. În cadrul închinării reformate istorice, rugăciunii i se dădea un timp substanțial. Se dădea atenție celor șase genuri de bază ale rugăciunii: de laudă, de mărturisire a păcatului, de mulțumire, de mijlocire, de iluminare și de binecuvântare. Uneori, câteva dintre aceste categorii erau combinate într-o rugăciune „mare” sau „pastorală”. Alteori, ele rămâneau separate și distincte. Conducerea în rugăciunea publică era văzută ca un dar care trebuia cultivat și astfel era un mijloc puternic de edificare a congregației (a se vedea 1 Cor. 14:14-19). Scriitori înzestrați, ca Matthew Henry (A Method for Prayer) și Isaac Watts (A Guide to Prayer), au scris materiale care i-au ajutat pe slujitorii duhovnicești și capii de familie în dezvoltarea acestui dar.[8]
Toate acestea s-au pierdut. Rămâne puțină viziune pentru rugăciunea publică. Doar rugăciunile simbolice persistă și ele sunt, în general, răbdate, nu anticipate cu bucurie. Din moment ce congregațiile învață, într-o măsură semnificativă, cum să se roage pe baza modelului oferit de pastorii lor, sărăcia spirituală rezultantă este incalculabilă. În ce sens poate un serviciu să fie numit serviciu de închinare dacă omite rugăciunea? „Rugăciunea”, spune Isaac Watts, „este o parte considerabilă, dacă nu partea principală, a închinării publice.”[9]
Generațiile anterioare au înțeles acest lucru și au pus astfel în practică rugăciunea publică extinsă. Mai mult, s-a pierdut, de asemenea, recunoașterea publică a depinderii de Dumnezeu, care este uneori explicită, dar întotdeauna implicită în rugăciune. Atunci când congregațiile se roagă, ele spun, în esență: „Doar prin Adevărata Viță, Domnul nostru Isus Cristos, avem viață și rodnicie, iertarea păcatelor și pâinea zilnică. Despărțiți de El, nu putem face nimic.” (Ioan 15:1-5) „Prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt”, au spus sfinții (1 Cor. 15:10).
Este esențial ca această demonstrație a „depinderii prin rugăciune” să nu se piardă pe parcursul căutării accesibilității și a relevanței. Închinarea reformată istorică ne va ajuta să o menținem.
Argumentul principal pentru modul contemporan de închinare, am afirmat noi, este acela de a ajunge la oameni. Formatul și muzica contemporană sunt utilizate, așa se susține în general, deoarece le sunt familiare tinerilor sau preferate de oamenii moderni, ori au un stil care place unui anumit grup social.
Totuși observați mutarea care s-a produs. Închinarea obișnuită a fost înțeleasă ca fiind în principal doxologică, nu evanghelistică; ca promovând laudele lui Dumnezeu, nu ajungerea la ceilalți. Aceste categorii, desigur, nu se exclud reciproc. Ceea ce se concentrează asupra lui Dumnezeu poate, și trebuie, într-adevăr, să aibă impact evanghelistic și ceea ce e eficient în atingerea celorlalți poate totuși să fie „numai despre Dumnezeu”.
Totuși filozofia care conduce închinarea contemporană este o filozofie care vede scopul adunării poporului lui Dumnezeu din Ziua Domnului ca fiind unul cu totul evanghelistic. Această perspectivă, odată însușită, a dus deseori în trecut la devieri ale serviciilor, ele pierzându-și integritatea ca servicii de închinare.
Aceasta, credem noi, este o eroare care compromite unul dintre punctele istorice forte ale închinării reformate tradiționale: concentrarea ei asupra lui Dumnezeu. R. Kent Hughes critică pe față mutarea modernă de la teocentrism la antropocentrism. Închinarea congregațională, observă el, „a luat forma a ceva făcut pentru un public, în contrast cu ceva făcut de un public”.[5] Forma se potrivește funcției.
Priviți ce s-a întâmplat cu sălile tipice ale serviciilor contemporane: scene, lumini ca la teatru, formații muzicale, cântăreți, dansatori, actori, scaune aranjate ca la teatru. Toate trăsăturile spectacolului sunt prezente. De ce? Deoarece satisfacerea publicului, deși din motive evanghelistice, a devenit în mod excepțional scopul. Dată fiind o civilizație care „se amuză până moare”, pentru a împrumuta expresia memorabilă a lui Neil Postman, divertismentul evanghelistic este considerat necesar dacă e vorba de adunarea mulțimilor.[6]
Este vreo problemă cu aceasta? De vreme ce Dumnezeu este Cel care trebuie să primească închinarea din partea poporului Său, Da! În mod periculos se apropie de idolatrie ar fi spus generațiile anterioare despre o practică prin care se subminează manifestările devoționale publice ale poporului lui Dumnezeu în favoarea divertismentului.
Ce s-a pierdut în acest proces? Reverența, în primul rând. Amuzamentul și reverența nu sunt compatibile. Am crede că acest lucru ar fi de la sine evident. Lucrarea solemnă a veșniciei nu poate fi făcută într-un mediu plin de veselie. La fel de importante sunt lucrurile la care s-a renunțat și pe care generațiile de dinainte le-au considerat esențiale serviciilor de închinare, fiind lăsate de o parte din pricina valorii lor nesemnificative ca divertisment, pentru că au slabe șanse de captare a atenției vizitatorilor.
Vorbim despre rugăciune și citirea Bibliei. Citirile secvențiale ale cărților Bibliei (lectio continua) au constituit practica bisericilor apostolice și timpurii, au fost reînviate de reformatori și au fost caracteristice serviciilor bisericii reformate până în timpurile moderne.[7]
Totuși citirea sistematică a Bibliei aproape că a dispărut cu totul din serviciile publice ale bisericilor evanghelice, sărăcind spiritual congregațiile în acest proces. La fel de tulburătoare a fost dispariția rugăciunii publice. În cadrul închinării reformate istorice, rugăciunii i se dădea un timp substanțial. Se dădea atenție celor șase genuri de bază ale rugăciunii: de laudă, de mărturisire a păcatului, de mulțumire, de mijlocire, de iluminare și de binecuvântare. Uneori, câteva dintre aceste categorii erau combinate într-o rugăciune „mare” sau „pastorală”. Alteori, ele rămâneau separate și distincte. Conducerea în rugăciunea publică era văzută ca un dar care trebuia cultivat și astfel era un mijloc puternic de edificare a congregației (a se vedea 1 Cor. 14:14-19). Scriitori înzestrați, ca Matthew Henry (A Method for Prayer) și Isaac Watts (A Guide to Prayer), au scris materiale care i-au ajutat pe slujitorii duhovnicești și capii de familie în dezvoltarea acestui dar.[8]
Toate acestea s-au pierdut. Rămâne puțină viziune pentru rugăciunea publică. Doar rugăciunile simbolice persistă și ele sunt, în general, răbdate, nu anticipate cu bucurie. Din moment ce congregațiile învață, într-o măsură semnificativă, cum să se roage pe baza modelului oferit de pastorii lor, sărăcia spirituală rezultantă este incalculabilă. În ce sens poate un serviciu să fie numit serviciu de închinare dacă omite rugăciunea? „Rugăciunea”, spune Isaac Watts, „este o parte considerabilă, dacă nu partea principală, a închinării publice.”[9]
Generațiile anterioare au înțeles acest lucru și au pus astfel în practică rugăciunea publică extinsă. Mai mult, s-a pierdut, de asemenea, recunoașterea publică a depinderii de Dumnezeu, care este uneori explicită, dar întotdeauna implicită în rugăciune. Atunci când congregațiile se roagă, ele spun, în esență: „Doar prin Adevărata Viță, Domnul nostru Isus Cristos, avem viață și rodnicie, iertarea păcatelor și pâinea zilnică. Despărțiți de El, nu putem face nimic.” (Ioan 15:1-5) „Prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt”, au spus sfinții (1 Cor. 15:10).
Este esențial ca această demonstrație a „depinderii prin rugăciune” să nu se piardă pe parcursul căutării accesibilității și a relevanței. Închinarea reformată istorică ne va ajuta să o menținem.
5. Structură liturgică fără sens
Desfășurarea părților serviciului divin, datând din vremuri străvechi, este cea susținută de evanghelia însăși.[10]
Evanghelia este predicată prin ordinea tradițională a serviciului chiar înainte ca predica să fie rostită. Serviciile de închinare istorice ale protestantismului au fost conduse de logica Evangheliei. Iată la ce mă refer.
1.Chemare la Închinare
La fel cum Dumnezeu este Cel care își trimite Cuvântul în lume ca să mântuiască oameni, deci Cel care inițiază închinarea noastră, la fel liturghiile istorice încep printr-o Chemare la Închinare care ne amintește că închinarea este răspunsul nostru la inițiativa lui Dumnezeu în Crsitos.
2. Adorare
La fel cum Evanghelia începe prin a ni-L prezenta pe Dumnezeu în atributele Sale, ordinea liturghiilor istorice (din primele secole, ) continuau prin adorarea lui Dumnezeu, prin rugăciune și cântare.
3. Citirea Legii și Mărturisirea păcatelor
La fel cum Evanghelia ne îndreaptă privirea spre păcatul nostru și judecata care ni se cuvine, liturghia istorică ne cheamă să ne mărturisim păcatele.
4.Asigurarea iertării și Mulțumirea
La fel cum Evanghelia ne promite iertarea păcatelor în Numele lui Isus, ordinea liturghiilor istorice ne îndreaptă spre anumite pasaje biblice care ne amintesc acest lucru și care apoi ne fac să venim cu cântări și rugăciuni de mulțumirea pentru iertarea primită.
5. Cererea și Mijlocirea
La fel cum Evanghelia ne spune că, odată iertați, avem acces liber la tronul harului și putem veni în calitate de copii ai lui Dumnezeu ca să-I facem cunoscute cererile noastre și mijlocirea pentru alte persoane, la fel ordinea liturghiilor istorice continua printr-un timp de rugăciuni de cereri și mijlocire.
6. Predica
Evanghelia este un mesaj de care avem nevoie în mod continuu. Credința vine în urma auzirii și este susținută prin auzirea mesajului lui Dumenzeu, la fel liturghiile istorice avea un timp pentru o predicare expozitivă și a întregului sfat al lui Dumnezeu.
7. Cina Domnului
După ce ne-a vorbit prin Cuvânt, Domnul ne vorbește și prin mijloace vizibile (sacramentele) și ne cheamă la cea mai intimă părtășie cu el: la Masa Lui! De aceea în liturghiile istorice, după predică ordinea liturgică prevedea Cina Domnului.
8. Răspunsul nostru
La fel cum Evanghelia ne chemă la acțiune și ne promite binecuvântarea lui Dumnezeu pe măsură ce ascultăm de El, ordinea liturghiilor istorice se încheia cu un timp în care biserica cerea sprijinul lui Dumnezeu în aplicarea predicii prin rugăciune sau/și cântare.
9. Benedicția
Dumnezeu, Cel care a inițiat închinarea este și Cel care o sfârșește. El are primul și ultimul Cuvânt. El ne trimite în lume dar înainte ne binecuvântează printr-un ultimul cuvânt de binecuvântare.
Altfel spus, o viziune reînnoită a lui Dumnezeu prin laudă/adorare, duce la mărturisirea păcatului (ca în Isaia 6 unde vedem același tipar liturgic ca și cel al Evangheliei), la mulțumiri pentru iertare, la folosirea mijloacelor harului (Cuvânt, sacramente, rugăciune) pentru înviorarea congregației. Dar, din păcate, nu am reușit să găsim nicio logică a ordinii serviciilor de închinare contemporană în toată varietatea lor. Dacă există o direcție a desfășurării acestor servicii, ea pare să fie dinspre o energie emoțională la început spre pregătirea emoțională dinainte de predică, condusă fiind de muzică, cu un conținut biblic sau teologic redus pe parcurs.
Ceea ce s-a pierdut este apropierea biblică de Dumnezeu, care e trăită de fiecare dată când un credincios este atras spre El. Ceea ce s-a pierdut este centralitatea lui Cristos specifică închinării reformate istorice, concentrarea ei asupra crucii și asupra Evangheliei.
Nu vă grăbiți totuși să sacrificați aceasta în favoarea schimbărilor rapide, „și acum, aceasta!”, specifice închinării contemporane.
Desfășurarea părților serviciului divin, datând din vremuri străvechi, este cea susținută de evanghelia însăși.[10]
Evanghelia este predicată prin ordinea tradițională a serviciului chiar înainte ca predica să fie rostită. Serviciile de închinare istorice ale protestantismului au fost conduse de logica Evangheliei. Iată la ce mă refer.
1.Chemare la Închinare
La fel cum Dumnezeu este Cel care își trimite Cuvântul în lume ca să mântuiască oameni, deci Cel care inițiază închinarea noastră, la fel liturghiile istorice încep printr-o Chemare la Închinare care ne amintește că închinarea este răspunsul nostru la inițiativa lui Dumnezeu în Crsitos.
2. Adorare
La fel cum Evanghelia începe prin a ni-L prezenta pe Dumnezeu în atributele Sale, ordinea liturghiilor istorice (din primele secole, ) continuau prin adorarea lui Dumnezeu, prin rugăciune și cântare.
3. Citirea Legii și Mărturisirea păcatelor
La fel cum Evanghelia ne îndreaptă privirea spre păcatul nostru și judecata care ni se cuvine, liturghia istorică ne cheamă să ne mărturisim păcatele.
4.Asigurarea iertării și Mulțumirea
La fel cum Evanghelia ne promite iertarea păcatelor în Numele lui Isus, ordinea liturghiilor istorice ne îndreaptă spre anumite pasaje biblice care ne amintesc acest lucru și care apoi ne fac să venim cu cântări și rugăciuni de mulțumirea pentru iertarea primită.
5. Cererea și Mijlocirea
La fel cum Evanghelia ne spune că, odată iertați, avem acces liber la tronul harului și putem veni în calitate de copii ai lui Dumnezeu ca să-I facem cunoscute cererile noastre și mijlocirea pentru alte persoane, la fel ordinea liturghiilor istorice continua printr-un timp de rugăciuni de cereri și mijlocire.
6. Predica
Evanghelia este un mesaj de care avem nevoie în mod continuu. Credința vine în urma auzirii și este susținută prin auzirea mesajului lui Dumenzeu, la fel liturghiile istorice avea un timp pentru o predicare expozitivă și a întregului sfat al lui Dumnezeu.
7. Cina Domnului
După ce ne-a vorbit prin Cuvânt, Domnul ne vorbește și prin mijloace vizibile (sacramentele) și ne cheamă la cea mai intimă părtășie cu el: la Masa Lui! De aceea în liturghiile istorice, după predică ordinea liturgică prevedea Cina Domnului.
8. Răspunsul nostru
La fel cum Evanghelia ne chemă la acțiune și ne promite binecuvântarea lui Dumnezeu pe măsură ce ascultăm de El, ordinea liturghiilor istorice se încheia cu un timp în care biserica cerea sprijinul lui Dumnezeu în aplicarea predicii prin rugăciune sau/și cântare.
9. Benedicția
Dumnezeu, Cel care a inițiat închinarea este și Cel care o sfârșește. El are primul și ultimul Cuvânt. El ne trimite în lume dar înainte ne binecuvântează printr-un ultimul cuvânt de binecuvântare.
Altfel spus, o viziune reînnoită a lui Dumnezeu prin laudă/adorare, duce la mărturisirea păcatului (ca în Isaia 6 unde vedem același tipar liturgic ca și cel al Evangheliei), la mulțumiri pentru iertare, la folosirea mijloacelor harului (Cuvânt, sacramente, rugăciune) pentru înviorarea congregației. Dar, din păcate, nu am reușit să găsim nicio logică a ordinii serviciilor de închinare contemporană în toată varietatea lor. Dacă există o direcție a desfășurării acestor servicii, ea pare să fie dinspre o energie emoțională la început spre pregătirea emoțională dinainte de predică, condusă fiind de muzică, cu un conținut biblic sau teologic redus pe parcurs.
Ceea ce s-a pierdut este apropierea biblică de Dumnezeu, care e trăită de fiecare dată când un credincios este atras spre El. Ceea ce s-a pierdut este centralitatea lui Cristos specifică închinării reformate istorice, concentrarea ei asupra crucii și asupra Evangheliei.
Nu vă grăbiți totuși să sacrificați aceasta în favoarea schimbărilor rapide, „și acum, aceasta!”, specifice închinării contemporane.
6. Disprețuirea tradiției
„Disprețuire” e un cuvânt dur. Totuși ce să înțelegem despre o mișcare care reinventează roata liturgică și care recunoaște cu greu practicile creștinilor din ultimii peste 2.000 de ani? Diferitele biserici – protestantă, romano-catolică și ortodoxă răsăriteană – își au toate propriile lor culturi liturgice. Aceste culturi își au rădăcinile în Scriptură și în Biserica Primară. Ele și-au dezvoltat treptat imnodia lor distinctă, ordinea rugăciunilor, a citirilor, a cântărilor, a predicii, euharistia și diferitele lor forme, ceremonii și elemente. Preocuparea noastră se axează asupra protestantismului reformat. Reformatorii și-au bazat reformele lor privind închinarea pe o exegeză atentă a textelor biblice relevante, pe implicațiile ideilor teologice proaspete ale Reformei (de ex., sola Scriptura; solo Christo etc.) și pe studierea practicilor Părinților Bisericii. Au existat temeiuri biblice, teologice și istorice convingătoare pentru forma pe care au luat-o reformele lor.[11] Într-adevăr, închinarea reformată a rămas substanțial aceeași timp de 450 de ani (de la 1524 până în anii 1980), cu dedicarea ei față de predicarea expozitivă, citirea Scripturii, rugăciunea completă, imnodia și psalmodia clasică, administrarea regulată a sacramentelor și o ordine simplă de trecere de la laudă la mărturisirea păcatelor, la mulțumire, la mijloacele harului, toate cu o minimă ceremonie și un minim ritual. Uneori, bisericile reformate au inclus o utilizare moderată a formelor fixe (de ex., Crezul) și alteori n-au folosit nicio formă fixă. Totuși ordinea și elementele au fost în esență aceleași de la „Forma rugăciunii bisericii” a lui Calvin până la „Îndrumarul pentru închinarea publică” al Adunării de la Westminster și ulterior.
Mișcarea de închinare contemporană a arătat, în principal, dispreț față de acest consens. Ea a desconsiderat foarte mult înțelepciunea predecesorilor noștri spirituali și nu a ezitat să le ignore sfatul. Acest lucru nu este doar nechibzuit, dar și arogant și contrar poruncilor apostolilor înșiși care au insistat că noi trebuie să ne ținem nu doar de învățăturile bisericii (didache), de „instrucțiunile” ei (katecheesis), de „mesajul” ei (kerygma) și de „evanghelia” ei (evangelion), ci și de „tradițiile” ei. „... păstrați tradițiile”, îndeamnă apostolul Pavel (paradosis; a se vedea 2 Tes. 2:15; 3:6; 1 Cor. 11:2). Tim Keller a observat pe bună dreptate: „Lipsa dorinței de a consulta tradiția nu este în armonie nici cu smerenia creștină, nici cu comunitatea creștină.”[12]
Tradiția nu trebuie să aibă forța Scripturii, cu toate acestea, ea trebuie să ne solicite atenția și să ne impună respectul.[13] Schimbările produse de mișcarea de închinare contemporană au fost făcute, în cel mai bun caz, în urma unei reflecții biblice, teologice sau istorice superficiale. Inovațiile au fost introduse într-un vid teologic și istoric, fără a se considera necesară interacțiunea cu teologii protestantismului reformat, cu crezurile sau rânduielile serviciului divin. S-au făcut și se vor face greșeli prostești pe măsură ce biserica înaintează golită de înțelepciunea călăuzitoare a părinților noștri în credință. Închinarea reformată istorică îi acordă tradiției respectul pe care îl merită. Nu cere oare porunca a cincea să ne cinstim tații și mamele noastre spirituale? Oare nu a condus Duhul Sfânt Biserica în „tot adevărul” în ultimii 2.000 de ani sau a început să facă așa numai în vremurile actuale (Ioan 16:13)?
Respectul pentru ideile și aplicațiile biblice ale strămoșilor noștri spirituali și lucrarea Duhului Sfânt de-a lungul secolelor cer din partea noastră o reflectare atentă asupra tradițiilor trecutului. Noi venim la lucrarea bisericii mai întâi pentru a auzi și numai după aceea pentru a vorbi.
„Disprețuire” e un cuvânt dur. Totuși ce să înțelegem despre o mișcare care reinventează roata liturgică și care recunoaște cu greu practicile creștinilor din ultimii peste 2.000 de ani? Diferitele biserici – protestantă, romano-catolică și ortodoxă răsăriteană – își au toate propriile lor culturi liturgice. Aceste culturi își au rădăcinile în Scriptură și în Biserica Primară. Ele și-au dezvoltat treptat imnodia lor distinctă, ordinea rugăciunilor, a citirilor, a cântărilor, a predicii, euharistia și diferitele lor forme, ceremonii și elemente. Preocuparea noastră se axează asupra protestantismului reformat. Reformatorii și-au bazat reformele lor privind închinarea pe o exegeză atentă a textelor biblice relevante, pe implicațiile ideilor teologice proaspete ale Reformei (de ex., sola Scriptura; solo Christo etc.) și pe studierea practicilor Părinților Bisericii. Au existat temeiuri biblice, teologice și istorice convingătoare pentru forma pe care au luat-o reformele lor.[11] Într-adevăr, închinarea reformată a rămas substanțial aceeași timp de 450 de ani (de la 1524 până în anii 1980), cu dedicarea ei față de predicarea expozitivă, citirea Scripturii, rugăciunea completă, imnodia și psalmodia clasică, administrarea regulată a sacramentelor și o ordine simplă de trecere de la laudă la mărturisirea păcatelor, la mulțumire, la mijloacele harului, toate cu o minimă ceremonie și un minim ritual. Uneori, bisericile reformate au inclus o utilizare moderată a formelor fixe (de ex., Crezul) și alteori n-au folosit nicio formă fixă. Totuși ordinea și elementele au fost în esență aceleași de la „Forma rugăciunii bisericii” a lui Calvin până la „Îndrumarul pentru închinarea publică” al Adunării de la Westminster și ulterior.
Mișcarea de închinare contemporană a arătat, în principal, dispreț față de acest consens. Ea a desconsiderat foarte mult înțelepciunea predecesorilor noștri spirituali și nu a ezitat să le ignore sfatul. Acest lucru nu este doar nechibzuit, dar și arogant și contrar poruncilor apostolilor înșiși care au insistat că noi trebuie să ne ținem nu doar de învățăturile bisericii (didache), de „instrucțiunile” ei (katecheesis), de „mesajul” ei (kerygma) și de „evanghelia” ei (evangelion), ci și de „tradițiile” ei. „... păstrați tradițiile”, îndeamnă apostolul Pavel (paradosis; a se vedea 2 Tes. 2:15; 3:6; 1 Cor. 11:2). Tim Keller a observat pe bună dreptate: „Lipsa dorinței de a consulta tradiția nu este în armonie nici cu smerenia creștină, nici cu comunitatea creștină.”[12]
Tradiția nu trebuie să aibă forța Scripturii, cu toate acestea, ea trebuie să ne solicite atenția și să ne impună respectul.[13] Schimbările produse de mișcarea de închinare contemporană au fost făcute, în cel mai bun caz, în urma unei reflecții biblice, teologice sau istorice superficiale. Inovațiile au fost introduse într-un vid teologic și istoric, fără a se considera necesară interacțiunea cu teologii protestantismului reformat, cu crezurile sau rânduielile serviciului divin. S-au făcut și se vor face greșeli prostești pe măsură ce biserica înaintează golită de înțelepciunea călăuzitoare a părinților noștri în credință. Închinarea reformată istorică îi acordă tradiției respectul pe care îl merită. Nu cere oare porunca a cincea să ne cinstim tații și mamele noastre spirituale? Oare nu a condus Duhul Sfânt Biserica în „tot adevărul” în ultimii 2.000 de ani sau a început să facă așa numai în vremurile actuale (Ioan 16:13)?
Respectul pentru ideile și aplicațiile biblice ale strămoșilor noștri spirituali și lucrarea Duhului Sfânt de-a lungul secolelor cer din partea noastră o reflectare atentă asupra tradițiilor trecutului. Noi venim la lucrarea bisericii mai întâi pentru a auzi și numai după aceea pentru a vorbi.
7. Utilizarea naivă a culturii populare
Caracterul inofensiv al culturii contemporane, adaptabilitatea formelor ei și aspectul convenabil al muzicii și al etosului ei au fost însușite pe scară largă și cu naivitate de susținătorii închinării contemporane. Tradiția „muzicii sacre”, adică ideea că biserica are propria ei activitate distinctă (închinarea) și astfel propria ei muzică distinctă (cum e cea din cărțile de cântări), a fost înțeleasă din cele dintâi secole ale Bisericii până în timpurile moderne.
Convingerea că muzica lumii nu este potrivită pentru închinarea creștină, datând de la Augustin (354-430 AD) și chiar de dinainte (de ex., Tertulian, 160-225 AD), a fost susținută de Calvin (melodiile pe care le cântăm în tavernele noastre, a insistat el, nu sunt cele pe care ar trebui să le cântăm „în prezența lui Dumnezeu și a îngerilor Lui”)[14] și a fost înțelegerea care a prevalat printre toți creștinii până foarte recent.
Mitul că Luther a împrumutat „melodii de bar” pentru imnurile lui a fost demontat în mod amănunțit în ultimii ani.[15] Muzica sanctuarului n-a fost niciodată muzica unei culturi seculare, până recent. Deși strămoșii noștri spirituali nu au folosit limbajul sociologilor McLuhan/ Postman, concepția lor era că „mediul/mijlocul este mesajul”. Nu trimite o cerere în căsătorie prin e-mail. Nu acompania oratoriul Mesia al lui Händel cu o țiteră sau cu un fluier. Mijlocul de exprimare este relevant pentru mesajul exprimat. O mișcare măreață sau un mesaj măreț pot fi trivializate prin folosirea de mijloace nedemne, ca o mireasă care ar păși pe melodia formației Beatles „I Wanna Hold Your Hand” și ca un predicator care s-a referi la întrupare cu cuvintele „God in a bod”. Limbajul și muzica pop sunt întinate de asocieri cu ceea ce e la modă (budismul e la modă: static, distant, netulburat; creștinismul nu este), vulgar și ilegal („sex, droguri și rock ’n’ roll”).
Mai mult, dincolo de asocieri, limbajul și muzica pop exprimă și promovează în mod activ ceea ce e la modă, vulgar și ilegal. Muzica rock, în particular, a fost motorul revoluției sexuale, mesajul ei implicit fiind unul al impulsivității, al satisfacției imediate și al renunțării la înfrânarea de sine.
Din nou, lipsa aproape completă a reflecției teologice cu privire la folosirea formelor muzicale pângărite și nepotrivite este la fel de dezamăgitoare ca însăși utilizarea lor. Exceptând defăimările la adresa câtorva suflete brave care și-au exprimat îngrijorările cu privire la folosirea lor în închinarea creștină, utilitatea formelor pop este asumată. Suntem înclinați să credem că percepțiile greșite despre Dumnezeu, care se pot demonstra, și ignoranța privitoare la sfințenia Lui printre creștinii de azi au legătură cu impactul degradant al folosirii limbajului și muzicii la modă în închinarea creștină.
Formele istorice ale protestantismului reformat nu au fost pângărite de asocieri în pas cu moda. Mai degrabă, ele au asocieri sacre care sunt adecvate activității sacre a sanctuarului.
8. Relativismul estetic
Judecățile de estetică au loc în fiecare săptămână în bisericile cu mod de închinare contemporan. Deși mulți neagă adesea că se pot face judecăți de estetică și insistă că problemele legate de frumusețe sunt în ochiul proverbial al privitorului proverbial. Apoi se vor gândi ce muzică de deschidere „bună” și plină de energie ar putea folosi, ce muzică „bună” de tranziție spre o stare mai liniștită și ce muzică „bună” ar fi potrivită pentru trecerea la predică. Se face apoi o sortare, trecându-se prin numeroasele partituri muzicale produse de mișcarea de închinare contemporană începând de la mijlocul anilor 1970. Multe cântece care erau la modă la începutul anilor 1980 nu mai sunt folosite, fiind considerate, presupune cineva, ca nemaifiind „bune”. Muzica recentă este pieptănată cu grijă pentru a putea fi privită drept „cea mai bună”
Judecățile estetice pot fi făcute, se fac și trebuie făcute. Din moment ce așa stau lucrurile, bisericile nu ar trebui să aibă rețineri în a le face. S-a demonstrat adesea că nu se poate determina dacă un copac este înalt fără a-l compara cu alți copaci. Cineva care locuiește în deșertul Mojave și nu a călătorit dincolo de el poate crede că un copac de 1,5 m este înalt. O apreciere corectă a înălțimii copacilor cere o largă cunoaștere a copacilor: stejari, arțari, pini, brazi și alții.
Tot așa, identificarea unei muzici și a unor versuri frumoase pentru lauda bisericii necesită o cunoaștere amplă a muzicii și a versurilor. Judecata istorică din punct de vedere estetic a bisericii, exprimată de-a lungul timpului, oferă această cunoaștere amplă. De-a lungul timpului, biserica a cernut muzica și versurile de calitate inferioară. Cărțile de cântări tradiționale sunt dovada acestui proces, ce e drept, imperfect, dar important. Cântări care au avut succes doar local sau generațional au fost eliminate în timp (vedeți cântările aparținând genului gospel de la sfârșitul secolului 19 și începutul secolului 20 și ale genului promovat de Peterson/Gaither din anii 1950-1970). Crema muzicală s-a ridicat deasupra.
Sincer vorbind, cele mai multe cântece produse de mișcarea de închinare contemporană sunt inferioare din punct de vedere estetic. Multe sunt scrise pentru cântăreți profesioniști și nu pentru cântarea congregațională. O parte semnificativă nici n-ar trece testul jenei. Și totuși nenumărate biserici își investesc timpul și energia învățând niște cântece care nu vor rezista trecerii timpului. După cum s-a observat deja, cea mai mare parte a genului contemporan din anii ’70 și ’80 a dispărut. Creațiile din anii 1990 și până în prezent vor avea aceeași soartă, cu puține excepții. Procesul o va lua de la capăt la fiecare câțiva ani, lăsând bisericile în situația de a nu le putea lăsa prea mult generațiilor viitoare.
De ce? Pentru că bisericile fidele folosirii muzicii de închinare contemporane refuză să se angajeze în judecăți ample de estetică, refuză să recunoască muzica și versurile excelente care formează obiectul cărților tradiționale de imnuri și insistă în evidențierea unor produse inferioare de dragul accesibilității și al popularității.
Cărțile de imnuri și psaltirile nu sunt infailibile din punct de vedere estetic. Totuși ele oferă accesul la judecata estetică a creștinismului pe care o discutăm. Sunt utilizate tradiții populare ebraice, latine și grecești (de ex., melodii ca Leoni, Adeste Fidelis etc.). Ele includ cânturile gregoriene și alte melodii medievale, precum și alte contribuții de pe tot globul, atât în privința muzicii, cât și a versurilor. În esență, o carte de imnuri poate fi un index veritabil al compozitorilor (de ex., Bach, Händel, Haydn, Mozart, Beethoven, Schubert, Brahms, etc.) și poeților (de ex., Clement din Alexandria, Grigorie cel Mare, Patrick, Ioan Damaschin, Bernard de Clairvaux, Francis de Assisi, Luther, Calvin, Baxter, Milton, Watts, Wesley, Toplady, Newton, M‘Cheyne, Bonar, Spurgeon și așa mai departe). Contactul cu opera lor dezvoltă un simț estetic mai bogat (copaci înalți!) și o calitate estetică mai înaltă în serviciile noastre de închinare. Muzica superioară calitativ și versurile mai bogate din punct de vedere devoțional ale protestantismului reformat îi permit poporului lui Dumnezeu o închinare mai profundă.
Caracterul inofensiv al culturii contemporane, adaptabilitatea formelor ei și aspectul convenabil al muzicii și al etosului ei au fost însușite pe scară largă și cu naivitate de susținătorii închinării contemporane. Tradiția „muzicii sacre”, adică ideea că biserica are propria ei activitate distinctă (închinarea) și astfel propria ei muzică distinctă (cum e cea din cărțile de cântări), a fost înțeleasă din cele dintâi secole ale Bisericii până în timpurile moderne.
Convingerea că muzica lumii nu este potrivită pentru închinarea creștină, datând de la Augustin (354-430 AD) și chiar de dinainte (de ex., Tertulian, 160-225 AD), a fost susținută de Calvin (melodiile pe care le cântăm în tavernele noastre, a insistat el, nu sunt cele pe care ar trebui să le cântăm „în prezența lui Dumnezeu și a îngerilor Lui”)[14] și a fost înțelegerea care a prevalat printre toți creștinii până foarte recent.
Mitul că Luther a împrumutat „melodii de bar” pentru imnurile lui a fost demontat în mod amănunțit în ultimii ani.[15] Muzica sanctuarului n-a fost niciodată muzica unei culturi seculare, până recent. Deși strămoșii noștri spirituali nu au folosit limbajul sociologilor McLuhan/ Postman, concepția lor era că „mediul/mijlocul este mesajul”. Nu trimite o cerere în căsătorie prin e-mail. Nu acompania oratoriul Mesia al lui Händel cu o țiteră sau cu un fluier. Mijlocul de exprimare este relevant pentru mesajul exprimat. O mișcare măreață sau un mesaj măreț pot fi trivializate prin folosirea de mijloace nedemne, ca o mireasă care ar păși pe melodia formației Beatles „I Wanna Hold Your Hand” și ca un predicator care s-a referi la întrupare cu cuvintele „God in a bod”. Limbajul și muzica pop sunt întinate de asocieri cu ceea ce e la modă (budismul e la modă: static, distant, netulburat; creștinismul nu este), vulgar și ilegal („sex, droguri și rock ’n’ roll”).
Mai mult, dincolo de asocieri, limbajul și muzica pop exprimă și promovează în mod activ ceea ce e la modă, vulgar și ilegal. Muzica rock, în particular, a fost motorul revoluției sexuale, mesajul ei implicit fiind unul al impulsivității, al satisfacției imediate și al renunțării la înfrânarea de sine.
Din nou, lipsa aproape completă a reflecției teologice cu privire la folosirea formelor muzicale pângărite și nepotrivite este la fel de dezamăgitoare ca însăși utilizarea lor. Exceptând defăimările la adresa câtorva suflete brave care și-au exprimat îngrijorările cu privire la folosirea lor în închinarea creștină, utilitatea formelor pop este asumată. Suntem înclinați să credem că percepțiile greșite despre Dumnezeu, care se pot demonstra, și ignoranța privitoare la sfințenia Lui printre creștinii de azi au legătură cu impactul degradant al folosirii limbajului și muzicii la modă în închinarea creștină.
Formele istorice ale protestantismului reformat nu au fost pângărite de asocieri în pas cu moda. Mai degrabă, ele au asocieri sacre care sunt adecvate activității sacre a sanctuarului.
8. Relativismul estetic
Judecățile de estetică au loc în fiecare săptămână în bisericile cu mod de închinare contemporan. Deși mulți neagă adesea că se pot face judecăți de estetică și insistă că problemele legate de frumusețe sunt în ochiul proverbial al privitorului proverbial. Apoi se vor gândi ce muzică de deschidere „bună” și plină de energie ar putea folosi, ce muzică „bună” de tranziție spre o stare mai liniștită și ce muzică „bună” ar fi potrivită pentru trecerea la predică. Se face apoi o sortare, trecându-se prin numeroasele partituri muzicale produse de mișcarea de închinare contemporană începând de la mijlocul anilor 1970. Multe cântece care erau la modă la începutul anilor 1980 nu mai sunt folosite, fiind considerate, presupune cineva, ca nemaifiind „bune”. Muzica recentă este pieptănată cu grijă pentru a putea fi privită drept „cea mai bună”
Judecățile estetice pot fi făcute, se fac și trebuie făcute. Din moment ce așa stau lucrurile, bisericile nu ar trebui să aibă rețineri în a le face. S-a demonstrat adesea că nu se poate determina dacă un copac este înalt fără a-l compara cu alți copaci. Cineva care locuiește în deșertul Mojave și nu a călătorit dincolo de el poate crede că un copac de 1,5 m este înalt. O apreciere corectă a înălțimii copacilor cere o largă cunoaștere a copacilor: stejari, arțari, pini, brazi și alții.
Tot așa, identificarea unei muzici și a unor versuri frumoase pentru lauda bisericii necesită o cunoaștere amplă a muzicii și a versurilor. Judecata istorică din punct de vedere estetic a bisericii, exprimată de-a lungul timpului, oferă această cunoaștere amplă. De-a lungul timpului, biserica a cernut muzica și versurile de calitate inferioară. Cărțile de cântări tradiționale sunt dovada acestui proces, ce e drept, imperfect, dar important. Cântări care au avut succes doar local sau generațional au fost eliminate în timp (vedeți cântările aparținând genului gospel de la sfârșitul secolului 19 și începutul secolului 20 și ale genului promovat de Peterson/Gaither din anii 1950-1970). Crema muzicală s-a ridicat deasupra.
Sincer vorbind, cele mai multe cântece produse de mișcarea de închinare contemporană sunt inferioare din punct de vedere estetic. Multe sunt scrise pentru cântăreți profesioniști și nu pentru cântarea congregațională. O parte semnificativă nici n-ar trece testul jenei. Și totuși nenumărate biserici își investesc timpul și energia învățând niște cântece care nu vor rezista trecerii timpului. După cum s-a observat deja, cea mai mare parte a genului contemporan din anii ’70 și ’80 a dispărut. Creațiile din anii 1990 și până în prezent vor avea aceeași soartă, cu puține excepții. Procesul o va lua de la capăt la fiecare câțiva ani, lăsând bisericile în situația de a nu le putea lăsa prea mult generațiilor viitoare.
De ce? Pentru că bisericile fidele folosirii muzicii de închinare contemporane refuză să se angajeze în judecăți ample de estetică, refuză să recunoască muzica și versurile excelente care formează obiectul cărților tradiționale de imnuri și insistă în evidențierea unor produse inferioare de dragul accesibilității și al popularității.
Cărțile de imnuri și psaltirile nu sunt infailibile din punct de vedere estetic. Totuși ele oferă accesul la judecata estetică a creștinismului pe care o discutăm. Sunt utilizate tradiții populare ebraice, latine și grecești (de ex., melodii ca Leoni, Adeste Fidelis etc.). Ele includ cânturile gregoriene și alte melodii medievale, precum și alte contribuții de pe tot globul, atât în privința muzicii, cât și a versurilor. În esență, o carte de imnuri poate fi un index veritabil al compozitorilor (de ex., Bach, Händel, Haydn, Mozart, Beethoven, Schubert, Brahms, etc.) și poeților (de ex., Clement din Alexandria, Grigorie cel Mare, Patrick, Ioan Damaschin, Bernard de Clairvaux, Francis de Assisi, Luther, Calvin, Baxter, Milton, Watts, Wesley, Toplady, Newton, M‘Cheyne, Bonar, Spurgeon și așa mai departe). Contactul cu opera lor dezvoltă un simț estetic mai bogat (copaci înalți!) și o calitate estetică mai înaltă în serviciile noastre de închinare. Muzica superioară calitativ și versurile mai bogate din punct de vedere devoțional ale protestantismului reformat îi permit poporului lui Dumnezeu o închinare mai profundă.
9. Pragmatism
Noi îndemnăm bisericile să nu se lase doborâte de presiunea adoptării formelor specifice mișcării contemporane de închinare. Mențineți formele tradiționale de închinare cu conținutul lor biblic, formele cu adresare universală și acoperirea tuturor grupelor de vârstă, cinstirea tradiției, sensibilitatea culturală și standardele lor estetice înalte.
Acestea fiind spuse, de ce ar fi ispitită o biserică să adopte închinarea contemporană? După cum am văzut, motivul principal este cel pragmatic. Aceasta este calea de a ajunge la oameni, se spune. Familiaritatea culturală oferă un punct de contact, un pod binevenit pe care cei din afara bisericii și necredincioșii îl pot trece pentru a-și începe călătoria spre Cristos. Familiaritatea înseamnă accesibilitate. Familiaritatea culturală înseamnă că o persoană nu e în situația de a depăși o cultură necunoscută înainte de a putea auzi mesajul mântuirii prin Cristos. Cineva poate auzi evanghelia imediat, în termeni neamenințători și familiari, fără bariera ciudățeniei culturale.
Contraargumentul nostru: Tot ce are biserica de zis este nefamiliar și straniu, iar învățătura bisericii produce o cultură nefamiliară și străină. Acest lucru nu poate fi evitat fără compromiterea mesajului. Mesajul cu privire la păcat, mânie, ispășire, pocăință, credință și mântuire este o ciudățenie culturală. Viața creștină cu rugăciunea ei publică și privată, cu corectitudinea ei morală și cu iubirea semenului este neatractivă și chiar stranie pentru necredincioși. Ceea ce fac creștinii în închinare – cultura lor în privința cântării, a rugăciunii, a predicării și a sacramentelor – este cu totul deosebit de orice altceva din lumea aceasta și așa trebuie să fie. Trebuie să fie? Da.
Suntem convinși că atractivitatea unei închinări care aduce a divertisment – laudă care seamănă cu un concert rock, lideri care amintesc de moderatorii de emisiuni televizate – se va dovedi relativ de scurtă durată. Inevitabil, mijlocul sau mesajul vor fi compromise. Inevitabil, publicul se va sătura de un format care imită lumea și cu care, sincer, lumea se descurcă mai bine.
Ce va urma? Credem că va exista o trezire a dorinței pentru transcendent printre cei care s-au săturat de mofturi. Deja vedem o căutare crescândă după biserici care arată a biserici, după o atmosferă de reverență, după un sentiment pentru ceea ce e sfânt, după un mediu de studiu serios și de autoreflecție serioasă, după un loc favorabil practicării rugăciunii.
Chiar în termeni pragmatici, închinarea reformată istorică, condusă cu ordine și reverență, plină de Scriptură și rugăciune, se va dovedi mai convingătoare decât serviciile contemporane la modă. Bisericile noastre trebuie să fie gata să servească profunzimea și substanța distinctă a evangheliei noastre atunci când strălucirea dispare pentru mulțimile care au fost atrase spre noutățile aduse de Mișcarea de Închinare Contemporană.
Noi îndemnăm bisericile să nu se lase doborâte de presiunea adoptării formelor specifice mișcării contemporane de închinare. Mențineți formele tradiționale de închinare cu conținutul lor biblic, formele cu adresare universală și acoperirea tuturor grupelor de vârstă, cinstirea tradiției, sensibilitatea culturală și standardele lor estetice înalte.
Acestea fiind spuse, de ce ar fi ispitită o biserică să adopte închinarea contemporană? După cum am văzut, motivul principal este cel pragmatic. Aceasta este calea de a ajunge la oameni, se spune. Familiaritatea culturală oferă un punct de contact, un pod binevenit pe care cei din afara bisericii și necredincioșii îl pot trece pentru a-și începe călătoria spre Cristos. Familiaritatea înseamnă accesibilitate. Familiaritatea culturală înseamnă că o persoană nu e în situația de a depăși o cultură necunoscută înainte de a putea auzi mesajul mântuirii prin Cristos. Cineva poate auzi evanghelia imediat, în termeni neamenințători și familiari, fără bariera ciudățeniei culturale.
Contraargumentul nostru: Tot ce are biserica de zis este nefamiliar și straniu, iar învățătura bisericii produce o cultură nefamiliară și străină. Acest lucru nu poate fi evitat fără compromiterea mesajului. Mesajul cu privire la păcat, mânie, ispășire, pocăință, credință și mântuire este o ciudățenie culturală. Viața creștină cu rugăciunea ei publică și privată, cu corectitudinea ei morală și cu iubirea semenului este neatractivă și chiar stranie pentru necredincioși. Ceea ce fac creștinii în închinare – cultura lor în privința cântării, a rugăciunii, a predicării și a sacramentelor – este cu totul deosebit de orice altceva din lumea aceasta și așa trebuie să fie. Trebuie să fie? Da.
Suntem convinși că atractivitatea unei închinări care aduce a divertisment – laudă care seamănă cu un concert rock, lideri care amintesc de moderatorii de emisiuni televizate – se va dovedi relativ de scurtă durată. Inevitabil, mijlocul sau mesajul vor fi compromise. Inevitabil, publicul se va sătura de un format care imită lumea și cu care, sincer, lumea se descurcă mai bine.
Ce va urma? Credem că va exista o trezire a dorinței pentru transcendent printre cei care s-au săturat de mofturi. Deja vedem o căutare crescândă după biserici care arată a biserici, după o atmosferă de reverență, după un sentiment pentru ceea ce e sfânt, după un mediu de studiu serios și de autoreflecție serioasă, după un loc favorabil practicării rugăciunii.
Chiar în termeni pragmatici, închinarea reformată istorică, condusă cu ordine și reverență, plină de Scriptură și rugăciune, se va dovedi mai convingătoare decât serviciile contemporane la modă. Bisericile noastre trebuie să fie gata să servească profunzimea și substanța distinctă a evangheliei noastre atunci când strălucirea dispare pentru mulțimile care au fost atrase spre noutățile aduse de Mișcarea de Închinare Contemporană.
10. Diversiune
În final, recomandăm evitarea formelor asociate cu Mișcarea de Închinare Contemporană pentru că, în opinia noastră, aceasta a înțeles greșit problema fundamentală cu care se confruntă biserica.
Argumentul adus de această mișcare a fost că practicile istorice ale bisericii din cadrul serviciilor le sunt străine oamenilor moderni. Ele sunt o barieră în calea comunicării. Ele împiedică lucrările de evanghelizare și de creștere a credincioșilor pe care le are biserica. În consecință, pentru a fi relevanți azi, noi trebuie să renunțăm la vechile forme și să le utilizăm pe acelea care le sunt deja familiare oamenilor moderni prin intermediul culturii populare. Ori te adaptezi, ori dispari, insistă ei.
Tradiționaliștii au avut multe de spus despre forme. Ei au fost campionii formelor istorice, ai practicilor istorice din cadrul serviciilor și ai imnurilor și psalmilor cu tradiție istorică pentru că formele i-au preocupat pe cei care au vrut schimbarea. Formele au fost apărate pentru că formele au fost atacate.
Susținem că problema fundamentală cu care se confruntă biserica nu este o chestiune de formă. Biserica lâncezește azi nu pentru că slujește și se închină așa cum s-a procedat în ultimii 500 de ani sau în ultimii 2.000 de ani, ci din cauza pierderii încrederii în evanghelie și în persoana și lucrarea Duhului Sfânt.
În această privință, Mișcarea de Închinare Contemporană a constituit o imensă diversiune pentru biserică, în felul în care și-a concentrat energiile asupra schimbărilor cu caracter creativ, a adaptării culturale și a inovației liturgice. Au fost făcute investiții masive în timp, echipament, tehnologie, muzicieni și dramaturgi.
Cu ce rezultat? Cifrele publicate de sociologii care fac sondaje spun o poveste tristă. Frecventarea bisericii și numărul de membri continuă să scadă. Cunoștințele doctrinare și standardele morale ale credincioșilor evanghelici continuă să se deterioreze. Aceste tendințe s-au intensificat, la drept vorbind, în timp ce războiul spiritual era câștigat de Mișcarea de Închinare Contemporană.
George Barna, un adept al inovării și principalul realizator de sondaje al mișcării evanghelice, a devenit, după cum s-a exprimat în mod memorabil David Wells, „cronicarul propriului eșec”.[16] Problema a fost existența formelor demodate, au spus ei. A urmat o revoluție liturgică, promițând o eficiență ridicată în lucrare. Rezultatele au arătat opusul: un mesaj diluat, superficial și pe termen lung, o închinare nesatisfăcătoare și o pierdere dramatică în privința numărului de membri, a frecventării, a cunoștințelor și a moralei. Mișcarea de Închinare Contemporană a fost o diversiunea dezastruoasă pentru biserică. Cât de diferit ar arăta lucrurile azi, dacă liderii dăruiți și nenumăratele biserici și-ar fi canalizat energiile lor în lucrările Cuvântului, ale sacramentelor și ale rugăciunii.
Concluzie
Afirmăm încă o dată, noi nu spunem că închinarea contemporană e păcătoasă (deși am argumentat că există un punct în care imboldul distracției flirtează cu idolatria). Ceea ce vrem să spunem este că, date fiind cele zece argumente de mai sus, folosirea formelor asociate cu Mișcarea de Închinare Contemporană este neînțeleaptă și contraproductivă. Serviciile noastre publice au nevoie de un bogat conținut biblic. Au nevoie de un meniu complet în privința rugăciunii. Au nevoie de repertoriul imnodiei și al psalmodiei bisericii. Congregațiile noastre au nevoie de administrarea regulată a sacramentelor. Segregarea pe bază de vârstă, rasă, cultură, stil și gust trebuie să înceteze și congregațiile trebuie să se unească în formele și practicile istorice de lucrare ale bisericii. Rezistați inovațiilor Mișcării de Închinare Contemporană, pentru că ceea ce hrănește cu adevărat sănătatea bisericii, a familiilor și a indivizilor se găsește, după cum au descoperit și generațiile anterioare, în părțile componente ale închinării reformate istorice.
Cartea originală o puteți găsi aici: https://banneroftruth.org/us/store/church-ministry/contemporary-worship/
În final, recomandăm evitarea formelor asociate cu Mișcarea de Închinare Contemporană pentru că, în opinia noastră, aceasta a înțeles greșit problema fundamentală cu care se confruntă biserica.
Argumentul adus de această mișcare a fost că practicile istorice ale bisericii din cadrul serviciilor le sunt străine oamenilor moderni. Ele sunt o barieră în calea comunicării. Ele împiedică lucrările de evanghelizare și de creștere a credincioșilor pe care le are biserica. În consecință, pentru a fi relevanți azi, noi trebuie să renunțăm la vechile forme și să le utilizăm pe acelea care le sunt deja familiare oamenilor moderni prin intermediul culturii populare. Ori te adaptezi, ori dispari, insistă ei.
Tradiționaliștii au avut multe de spus despre forme. Ei au fost campionii formelor istorice, ai practicilor istorice din cadrul serviciilor și ai imnurilor și psalmilor cu tradiție istorică pentru că formele i-au preocupat pe cei care au vrut schimbarea. Formele au fost apărate pentru că formele au fost atacate.
Susținem că problema fundamentală cu care se confruntă biserica nu este o chestiune de formă. Biserica lâncezește azi nu pentru că slujește și se închină așa cum s-a procedat în ultimii 500 de ani sau în ultimii 2.000 de ani, ci din cauza pierderii încrederii în evanghelie și în persoana și lucrarea Duhului Sfânt.
În această privință, Mișcarea de Închinare Contemporană a constituit o imensă diversiune pentru biserică, în felul în care și-a concentrat energiile asupra schimbărilor cu caracter creativ, a adaptării culturale și a inovației liturgice. Au fost făcute investiții masive în timp, echipament, tehnologie, muzicieni și dramaturgi.
Cu ce rezultat? Cifrele publicate de sociologii care fac sondaje spun o poveste tristă. Frecventarea bisericii și numărul de membri continuă să scadă. Cunoștințele doctrinare și standardele morale ale credincioșilor evanghelici continuă să se deterioreze. Aceste tendințe s-au intensificat, la drept vorbind, în timp ce războiul spiritual era câștigat de Mișcarea de Închinare Contemporană.
George Barna, un adept al inovării și principalul realizator de sondaje al mișcării evanghelice, a devenit, după cum s-a exprimat în mod memorabil David Wells, „cronicarul propriului eșec”.[16] Problema a fost existența formelor demodate, au spus ei. A urmat o revoluție liturgică, promițând o eficiență ridicată în lucrare. Rezultatele au arătat opusul: un mesaj diluat, superficial și pe termen lung, o închinare nesatisfăcătoare și o pierdere dramatică în privința numărului de membri, a frecventării, a cunoștințelor și a moralei. Mișcarea de Închinare Contemporană a fost o diversiunea dezastruoasă pentru biserică. Cât de diferit ar arăta lucrurile azi, dacă liderii dăruiți și nenumăratele biserici și-ar fi canalizat energiile lor în lucrările Cuvântului, ale sacramentelor și ale rugăciunii.
Concluzie
Afirmăm încă o dată, noi nu spunem că închinarea contemporană e păcătoasă (deși am argumentat că există un punct în care imboldul distracției flirtează cu idolatria). Ceea ce vrem să spunem este că, date fiind cele zece argumente de mai sus, folosirea formelor asociate cu Mișcarea de Închinare Contemporană este neînțeleaptă și contraproductivă. Serviciile noastre publice au nevoie de un bogat conținut biblic. Au nevoie de un meniu complet în privința rugăciunii. Au nevoie de repertoriul imnodiei și al psalmodiei bisericii. Congregațiile noastre au nevoie de administrarea regulată a sacramentelor. Segregarea pe bază de vârstă, rasă, cultură, stil și gust trebuie să înceteze și congregațiile trebuie să se unească în formele și practicile istorice de lucrare ale bisericii. Rezistați inovațiilor Mișcării de Închinare Contemporană, pentru că ceea ce hrănește cu adevărat sănătatea bisericii, a familiilor și a indivizilor se găsește, după cum au descoperit și generațiile anterioare, în părțile componente ale închinării reformate istorice.
Cartea originală o puteți găsi aici: https://banneroftruth.org/us/store/church-ministry/contemporary-worship/
ALTE RESURSE PE ACEST SUBIECT:
ROMÂNĂ
Articole online:
https://www.psalmiicantati.ro/nu-mai-cantati-hillsong-bethel-jesus-culture-si-elevation-worship
https://www.psalmiicantati.ro/un-elogiu-adus-bisericilor-cu-o-lucrare-muzicala-fara-profesionisti-si-cu-buget-mic
https://www.psalmiicantati.ro/9-optiuni-pentru-o-lucrare-muzicala-sanatoasa-in-biserica
https://www.psalmiicantati.ro/de-ce-ne-inchinam-asa-liturghia-reformata-partea-a-2-a
https://sf3.ro/despre-inchinarea-duhovniceasca-prin-muzica/
https://sf3.ro/argumentpentruinchinarecongregationala/
https://sf3.ro/liturghia-bisericilor-reformate/
https://sf3.ro/inchinare-cu-substante-chimice/
https://sf3.ro/inchinare/
https://sf3.ro/rugaciunea-comuna-a-congregatiei/
https://www.psalmiicantati.ro/ce-este-inchinarea-reformata/
Cărți:
* ÎNCHINAREA COMUNĂ. Biserica se strânge ca popor al lui Dumnezeu - Matt Merker Citește-o gratuit aici: https://www.magnagratia.org/211-corporate-worship-merker.html
* Închinarea: O analiză biblică a principalelor schimbări apărute în închinarea din zilele noastre - Peter Masters (editura Făclia, Oradea)
* Închinarea, un ghiveci? - Peter Masters (editura Făclia, Oradea)
* De ce am părăsit miscarea muzicii crestine contemporane? Confesiunile unui fost lider de inchinare - Dan Lucarini (editura Făclia, Oradea)
* Evanghelia pe muzica rock? Impactul muzicii rock asupra inchinarii si a evanghelizarii de John Blanchard & Dan Lucarini
* Comuniune cu Dumnezeu - David Peterson (editura Jubilate)
ENGLEZĂ
Articole:
https://artistictheologian.com/2015/04/09/some-similarities-and-differences-between-historic-evangelical-hymns-and-contemporary-worship-songs/
https://religionnews.com/2022/05/02/like-that-new-church-worship-song-chances-are-it-will-be-gone-soon/
https://www.desiringgod.org/interviews/why-evangelicals-go-catholic
Cărți:
*Terry L. Johnson, Worshipping with Calvin: Recovering the Historic Ministry and Worship of Reformed Protestantism (Darlington, UK: Evangelical Press, 2014).
ROMÂNĂ
Articole online:
https://www.psalmiicantati.ro/nu-mai-cantati-hillsong-bethel-jesus-culture-si-elevation-worship
https://www.psalmiicantati.ro/un-elogiu-adus-bisericilor-cu-o-lucrare-muzicala-fara-profesionisti-si-cu-buget-mic
https://www.psalmiicantati.ro/9-optiuni-pentru-o-lucrare-muzicala-sanatoasa-in-biserica
https://www.psalmiicantati.ro/de-ce-ne-inchinam-asa-liturghia-reformata-partea-a-2-a
https://sf3.ro/despre-inchinarea-duhovniceasca-prin-muzica/
https://sf3.ro/argumentpentruinchinarecongregationala/
https://sf3.ro/liturghia-bisericilor-reformate/
https://sf3.ro/inchinare-cu-substante-chimice/
https://sf3.ro/inchinare/
https://sf3.ro/rugaciunea-comuna-a-congregatiei/
https://www.psalmiicantati.ro/ce-este-inchinarea-reformata/
Cărți:
* ÎNCHINAREA COMUNĂ. Biserica se strânge ca popor al lui Dumnezeu - Matt Merker Citește-o gratuit aici: https://www.magnagratia.org/211-corporate-worship-merker.html
* Închinarea: O analiză biblică a principalelor schimbări apărute în închinarea din zilele noastre - Peter Masters (editura Făclia, Oradea)
* Închinarea, un ghiveci? - Peter Masters (editura Făclia, Oradea)
* De ce am părăsit miscarea muzicii crestine contemporane? Confesiunile unui fost lider de inchinare - Dan Lucarini (editura Făclia, Oradea)
* Evanghelia pe muzica rock? Impactul muzicii rock asupra inchinarii si a evanghelizarii de John Blanchard & Dan Lucarini
* Comuniune cu Dumnezeu - David Peterson (editura Jubilate)
ENGLEZĂ
Articole:
https://artistictheologian.com/2015/04/09/some-similarities-and-differences-between-historic-evangelical-hymns-and-contemporary-worship-songs/
https://religionnews.com/2022/05/02/like-that-new-church-worship-song-chances-are-it-will-be-gone-soon/
https://www.desiringgod.org/interviews/why-evangelicals-go-catholic
Cărți:
*Terry L. Johnson, Worshipping with Calvin: Recovering the Historic Ministry and Worship of Reformed Protestantism (Darlington, UK: Evangelical Press, 2014).
*J. C. Ryle, Worship: Its Priority, Principles, and Practice (Edinburgh: The Banner of Truth Trust, 2005).
* Discerning the Spirits: A Guide to Thinking about Christian Worship Today (Calvin Institute of Christian Worship Liturgical Studies) https://www.amazon.com/Discerning-Spirits-Christian-Institute-Liturgical/dp/0802839991
NOTE BIBILOGRAFICE
* Discerning the Spirits: A Guide to Thinking about Christian Worship Today (Calvin Institute of Christian Worship Liturgical Studies) https://www.amazon.com/Discerning-Spirits-Christian-Institute-Liturgical/dp/0802839991
* Does God Care How We Worship? - Ligon Duncan
* Gospel Worship: Worship worthy of God by Jeremiah Burroughs (Puritan)
*Worship: Reformed according to Scripture” by Hughes Old
* The Worship of God. The Importance of Purity of Worship, the Westminster Directory of Public Worship and How Should Our Churches Worship Today.” de Malcolm H. Watts and David Silversides
*On Reforming Worship” de David Hall și Jonathan Master
NOTE BIBILOGRAFICE
[1] Kent Hughes, „Free-Church Worship” în Worship by the Book, de Carson (ed.), (Grand Rapids, Michigan: Zondervan, 2002), p. 147.
[2] Autorul se referă în special la comunitățile creștine vorbitoare de limbă engleză (n.tr.).
[3] A se vedea The Purpose Driven Church, de Rick Warren (Grand Rapids: Zondervan, 1995), pentru un portret (literal) al lui „Sam de la biserica Saddleback”, care e publicul-țintă, p. 170.
[4] David Wells, Above All Earthly Pow’rs: Christ in a Postmodern World (Grand Rapids: William B. Eerdmans Publishing Company, 2005), p. 295.
[5] Kent Hughes, „Free Church Worship”, în Worship by the Book, D.A. Carson (ed.), p. 148.
[6] Tex Sample, printre alții, apără ideea aceasta în The Spectacle of Worship in a Wired World: Electronic Culture and the Gathered People of God (Abingdon Press, 1998); citată în cartea lui Cornelius Plantinga, Jr. și Sue A. Rozeboom, Discerning the Spirits: A Guide for Thinking about Christian Worship Today, Calvin Institute of Christian Worship Liturgical Studies Series (Grand Rapids, Michigan: William B. Eerdmans Publishing Company, 2003), p. 82.
[7] Noi includem în această afirmație practica citirii expozitive, bine cunoscută în bisericile prezbiteriene și puritane din sec. al XIX-lea.
[8] Matthew Henry, A Method for Prayer. ed. J. Ligon Duncan, III (1710, Greenville, South Carolina: Reformed Academic Press, 1994); Isaac Watts, A Guide to Prayer (1715, Edinburgh: The Banner of Truth Trust, 2001). Cartea lui Henry este disponibilă și într-o ediție revizuită editată de O. Palmer Robertson, A Way to Pray (Edinburgh: The Banner of Truth Trust, 2011).
[9] Watts, Guide, p. 62.
[10] A se vedea Bryan Chapell, Christ-Centered Worship: Letting the Gospel Shape Our Practice (Grand Rapids: Baker Academic, 2009), pentru o incursiunea accesibilă în elementele serviciului divin antic, medieval, din timpul Reformei și de după Reformă.
[11] A se vedea Hughes Old, Worship: Reformed according to Scripture (Louisville: Westminster John Knox, 2002).
[12] Keller, ‘Evangelistic Worship’, articol găsit pe website-ul Redeemer, NY, www.redeemer.com. Chapell afirmă același lucru într-un limbaj similar: „Lipsa dorinței de a lua în considerare ceea ce au învățat generațiile anterioare aplicând Cuvântul lui Dumnezeu arată fie naivitate, fie aroganță. Dumnezeu vrea ca noi să urmăm exemplul celor credincioși care au fost înaintea noastră” (Christ-Centered Worship, p. 16). T. David Gordon o spune și mai apăsat: „E necreștinesc să respingi fără nicio ezitare orice legătură cu restul Bisericii universale, ca și când rugăciunile, exemplele, credința, speranța sau, da, cântările lor nu ne-ar putea sluji și nouă.” (T. David Gordon, Why Johnny Can’t Sing Hymns: How Pop Culture Rewrote the Hymnal [Phillipsburg, New Jersey: P&R Publishing, 2010], p. 123).
[13] A se vedea John Murray, „Tradition: Romish and Protestant”, în volumul lui Iain H. Murray (ed.) Collected Writings of John Murray, Vol. 4, Studies in Theology (Edinburgh: Banner of Truth Trust, 1982), Vol. 4, p. 271.
[14] Elsie McKee (ed.), John Calvin: Writings on Pastoral Piety (New York: Paulist Press, 2001), p. 94.
[15] „History takes a hit” este răspunsul lui Lester Ruth (a se vedea Plantinga & Rozeboom, Discerning the Spirits, p. 32-33).
[16] Wells, The Courage to Be Protestant: Truth-lovers, Marketers, and Emergents in the Postmodern World (Grand Rapids, Michigan: William B. Eerdmans Publishing Co., 2008), p. 47. Wells continuă: „Uitând de această lungă serie de eșecuri, ca și când nici n-ar fi fost vreodată, Barna a pornit totuși repede într-o nouă direcție cu aceleași pene colorate, fanfaronadă și neslăbită siguranță de sine. Lumea evanghelică, nici n-a sughițat, nici n-a clipit. În 2005, el și-a publicat cartea Revolution, care prezicea că biserica, în următoarea decadă, va pierde mult din «valoarea ei de piață», dar, stați liniștiți, pentru că acum ea se va urca la bordul unui trend cultural diferit și va avea un succes chiar mai spectaculos. Acum, revoluționarii spirituali serioși se pot dezlipi singuri de orice biserică locală. Pot pleca pur și simplu! Definitiv. Și pot găsi creștinismul biblic în altă parte. Ceea ce rezultă din teoria lui Barna poate fi cu greu recunoscut ca având un caracter creștin. Și aceasta face din dorința unor pastori americani de frunte, cu înclinații spre marketing, de a-și exporta experimentul lor în restul lumii un lucru aproape de neînțeles. Cu siguranță, este o expresie a unei obrăznicii fără margini.”
Autentificare
Contactati-ne
Ajutor
