CARTEA I

(Psalmii 1-41) 

UNSUL PĂSTRAT AL LUI DUMNEZEU

      Cred că un motiv-cheie pentru declinul cântării psalmilor în rândul evanghelicilor este faptul că majoritatea creștinilor nu recunosc organizarea deliberată a celor 150 de psalmi în cinci cărți cu o progresie tematică intenționată. După cum am văzut, psalmii sunt meniți să formeze în noi o imagine adecvată a binecuvântării sub domnia lui Dumnezeu și, în special, domnia lui Dumnezeu prin Împăratul Său Uns este întruchipată în Psaltire ca structură organizatoare pentru acest tip de formare. Cele cinci cărți ale psalmilor sunt în mare parte o meditație muzicală asupra desfășurării legământului davidic în istorie; este o cantată în cinci mișcări care explorează muzical modul în care Dumnezeu își va împlini legământul cu David, unsul Său. Astfel, în următoarele cinci capitole, aș dori să prezint o imagine de ansamblu a modului în care aceste mișcări sunt organizate astfel încât să formeze imaginea noastră de binecuvântare în mijlocul unei lumi păcătoase.

DAVID. UNSUL LUI DUMNEZEU

     Aproape fiecare psalm din Mișcarea I a Psaltirii – Psalmii 3-41 – a fost scris de David. Acesta este în mod clar punctul central al acestei mișcări. Cea mai mare secțiune a acestei mișcări este caracterizată de psalmi precum cei pe care i-am remarcat în capitolul 1: lamentări despre cei răi; incertitudine; conflict. Cei răi prosperă, iar cei drepți suferă.[1]

Și când ne amintim în ce perioadă au fost organizați psalmii în acest fel – la scurt timp după exilul lui Israel – acest lucru are sens. David a fost regele uns de Dumnezeu. David era cel căruia Dumnezeu îi promisese: „Ci casa ta și împărăția ta vor dăinui veșnic înaintea Mea și scaunul tău de domnie va fi întărit pe vecie.” (2 Sam. 7:16). Dar lucrurile nu au stat chiar așa. Națiunea lui Israel se năruie, în timp ce națiunile rele prosperă.

     Așadar, psalmii încep prin a pune accentul pe David având în minte această realitate. Observați titlul Psalmului 18, primul psalm mesianic:

Către mai-marele cântăreților. Un psalm al lui David, robul Domnului. El a spus Domnului cuvintele cântării acesteia când l-a scăpat Domnul din mâna tuturor vrăjmașilor săi și din mâna lui Saul.

Avem acest psalm consemnat pentru noi în 2 Samuel 22, după ce David și-a învins cu succes toți dușmanii, dar probabil că a fost compus prima dată când l-a învins pe Saul (2 Sam. 6), chiar înainte de legământul davidic.[2] Este un psalm în care David, regele uns de Dumnezeu, îi mulțumește Domnului pentru că l-a păstrat. Observați ultimul verset al psalmului:

El îi face parte regelui Său de mari victorii
     și-i arată îndurare unsului Său,
  lui David și urmașilor lui pentru totdeauna. (Ps. 18:50)

Cartea 1-a Psaltirii – Mișcarea I a Cantatei – este despre protecția pe care Dumnezeu o oferă unsului Domnului. Toți psalmii din Mișcarea I sunt scriși de David și sunt organizați pentru a înfățișa faptul că Dumnezeu l-a păstrat pe unsul Său în mijlocul asupririi ticăloase din exterior și chiar a ispitelor păcătoase din interior. Acest lucru ar fi fost important pentru formarea poporului abia întors din exil și este important pentru noi astăzi, când urmărim binecuvântarea chiar și atunci când răutatea pare să fie în creștere.

EȘECUL UNSULUI LUI DUMNEZEU

     Modul în care începe mișcarea evidențiază faptul că Dumnezeu îl păstrează pe unsul Său și păstrează legământul pe care l-a încheiat cu el chiar și atunci când sămânța lui David s-a răzvrătit. Observați subtitlul Psalmului 3: „Un psalm al lui David, compus pe vremea când fugea dinaintea fiului său Absalom.” În mod clar, editorii Psaltirii nu au aranjat psalmii în ordine cronologică – ei încep cu persecuția lui David de către Absalom. De ce? Pentru că ei pun bazele pornind de la ceea ce a fost introdus în Psalmul 2, promisiunea lui Dumnezeu către David că „voi ridica un urmaș după tine, care va fi dintre fiii tăi, și-i voi consolida domnia” (1 Cron. 17:11). Imediat în Psalmul 3, editorii introduc nesiguranța pe care tot poporul lui Dumnezeu trebuie să o fi simțit cu privire la faptul că Dumnezeu își va ține promisiunea, și fac acest lucru concentrându-se pe faptul că unul dintre fiii de seamă ai lui David s-a răzvrătit împotriva lui. Cu toate acestea, psalmul introduce de asemenea o temă care va fi prezentă în mod constant în toți acești psalmi de incertitudine și jale: încrederea că Domnul va rămâne credincios promisiunilor sale:

Dar Tu, DOAMNE, ești scutul meu.
Tu ești gloria mea, ești Cel Ce îmi ridici capul. (Ps. 3:3)

     La începutul mișcării, psalmii confirmă de asemenea că unul dintre motivele principale ale incertitudinii este eșecul unsului lui Dumnezeu însuși. David strigă în Psalmul 6:1: „Doamne, nu mă pedepsi cu mânia Ta și nu mă mustra cu urgia Ta!” Motivul pentru care tronul lui David a fost contestat nu s-a datorat doar răutății altora; s-a datorat și păcatului lui David. Și, la fel, motivul pentru care poporul lui Dumnezeu a fost în exil și motivul pentru care niciun fiu al lui David nu stătea în prezent pe tronul lui Israel se datora propriei lor răzvrătiri.

     O mare parte din prima jumătate a Mișcării I se concentrează pe eșecul unsului lui Dumnezeu, atât din cauza opoziției externe, cât și din cauza păcatului personal. Luați în considerare doar pe scurt modul în care unii dintre acești psalmi continuă să zugrăvească o imagine sumbră pentru unsul lui Dumnezeu. Psalmul 10 începe astfel:

¹ Pentru ce stai așa de departe, Doamne?
    Pentru ce Te ascunzi la vreme de necaz?

² Cel rău, în mândria lui, urmărește pe cei nenorociți
    și ei cad jertfă curselor urzite de el.

Ați simțit vreodată așa ceva? Vă uitați în jur și răutatea pare să fie peste tot, și vă întrebați: unde este Dumnezeu în toate acestea? Și nu numai atât, dar cei răi prosperă! Acest gen de lucruri se văd la nesfârșit în psalmi, iar noi le experimentăm tot timpul. Priviți următoarele versete din Psalmul 10:

³ Căci cel rău se fălește cu pofta lui,
        iar răpitorul batjocorește și nesocotește pe Domnul.

⁴ Cel rău zice cu trufie: „Nu pedepsește Domnul!
        Nu este Dumnezeu!” Iată toate gândurile lui.
⁵ Treburile îi merg bine în orice vreme;
        judecățile Tale sunt prea înalte pentru el, ca să le poată vedea,
        și suflă cu dispreț împotriva tuturor potrivnicilor lui.

Ce să înțelegem din asta? Psalmul 1 spune că oamenii neprihăniți vor fi binecuvântați, dar aici prosperă cei răi. Nu este aceasta o realitate și în zilele noastre? Cei răi par să câștige toată influența, cei răi controlează industria divertismentului și mass-media, iar cei răi ies în evidență în guvern.

     Cei răi prosperă, Dumnezeu pare să fie departe (Psalmul 10) și chiar mai rău, oamenii drepți par să fie tot mai puțini: „Vino în ajutor, Doamne, căci se duc oamenii evlavioși, pier credincioșii dintre fiii oamenilor!” (Ps 12:1). Vi se pare că este așa și în zilele noastre? Cum vă face să vă simțiți acest lucru? Priviți la Psalmul 13:

¹ Până când, Doamne, mă vei uita neîncetat?
    Până când Îți vei ascunde Fața de mine?

Aceste lamentări descriu o imagine exactă a realității, nu-i așa? A fost o realitate pentru evreii exilați și este o realitate pentru creștinii de astăzi. Această realitate nu este adevărată doar uneori; ea descrie întreaga istorie a omenirii după cădere. Iar acest aspect este subliniat în Psalmul 14:

 ¹ Nebunul zice în inima lui: „Nu este Dumnezeu!”
       S-au stricat oamenii, fac fapte urâte;
       nu este niciunul care să facă binele.

 ² Domnul Se uită de la înălțimea cerurilor peste fiii oamenilor,
       să vadă de este vreunul care să aibă pricepere
       și care să caute pe Dumnezeu.

:³ Dar toți s-au rătăcit, toți s-au dovedit niște netrebnici;
       nu este niciunul care să facă binele, niciunul măcar.

Recunoașteți câteva fraze din acest psalm în altă carte a Noului Testament? Apostolul Pavel citează exact aceste versete în Romani 3 pentru a argumenta faptul că acest lucru este valabil pentru toți oamenii. „Căci toți au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu” (Romani 3:23).

¹⁰ După cum este scris: „Nu este niciun om neprihănit, niciunul măcar.

¹¹ Nu este niciunul care să aibă pricepere.

              Nu este niciunul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu.

¹² Toți s-au abătut și au ajuns niște netrebnici.

          Nu este niciunul care să facă binele, niciunul măcar.

¹³ Gâtlejul lor este un mormânt deschis; se slujesc

 de limbile lor ca să înșele; sub buze au venin de aspidă;

¹⁴ gura le este plină de blestem și de amărăciune;

           ¹⁵ au picioarele grabnice să verse sânge;

¹⁶ prăpădul și pustiirea sunt pe drumul lor;

           ¹⁷ nu cunosc calea păcii;

¹⁸ frica de Dumnezeu nu este înaintea ochilor lor.”

          (Rom. 3:10-18)

Aceasta este realitatea umanității din întreaga istorie a omenirii.

PLĂCEREA ÎMPĂRATULUI ÎN LEGEA LUI DUMNEZEU

     Psalmii 18 și 19 – un psalm mesianic asociat cu un psalm al Torei, formează o unitate importantă în Mișcarea I și are legătură atât cu modul în care această mișcare subliniază stabilitatea legământului davidic, cât și cu ceea ce este necesar pentru ca unsul lui Dumnezeu – sau oricare dintre membrii poporului lui Dumnezeu – să fie cu adevărat binecuvântat. Așa cum a fost adevărat în experiența lui David, acest cântec se concentrează pe credincioșia lui Dumnezeu în eliberarea poporului Său de dușmanii săi și în stabilirea seminției lui David:

El dă mari izbăviri împăratului Său
    și dă îndurare unsului Său,
    lui David, și seminței lui, pe vecie. (Ps. 18:50)

Termenul tradus prin „izbăvire” ar putea fi tradus și prin „victorii” și probabil că ar trebui să fie pus aici; după cum vom vedea, psalmii care urmează încep să exprime aceste victorii.[3] În plus, cuvântul tradus prin „urmași” este de fapt cuvântul singular pentru „seminție” și prin urmare, acesta se referă în mod clar la moștenitorul regal al lui David. După cum s-a subliniat mai devreme, acest psalm mesianic este asociat cu un psalm important al Torei – Psalmul 19. Acesta prezintă dragostea și răspunsul lui David față de Legea lui Dumnezeu, o cerință necesară pentru regele uns.

     Această pereche de psalmi formează o tranziție importantă în cadrul mișcării. Ceea ce este fascinant este faptul că nu există nicio mențiune despre Mesia sau despre Lege de la Psalmii 3 la 17,[4] dar odată ce acestea apar în Psalmii 18 și 19, abundă în restul Mișcării I. Am observat deja cum Psalmii 20-24 se concentrează în special pe domnia unsului lui Dumnezeu (Ps. 20-21), pe domnia suverană a lui Iahve (Ps. 23-24) și pe relația dintre cei doi (Ps. 22). Psalmii 20 și 21 prezintă victoriile pe care Dumnezeu i le-a dat lui David, despre care se vorbește în Psalmul 18:50.

⁵ Atunci noi ne vom bucura de biruința ta
        și vom flutura steagul în Numele Dumnezeului nostru.
    Domnul să-ți asculte toate dorințele tale!

⁶ Știu de acum că Domnul scapă pe unsul Său
        și-i va răspunde din ceruri, din Locașul Lui cel Sfânt,
   prin ajutorul atotputernic al dreptei Lui. (Ps. 20:5-6)

Aceasta este prima dată când David este identificat în mod clar ca fiind „unsul” lui Dumnezeu.

¹ Doamne, împăratul se bucură de ocrotirea puternică pe care i-o dai Tu.
      Și cum îl umple de veselie ajutorul Tău!

⁵ Mare este slava lui în urma ajutorului Tău.
       Tu pui peste el strălucirea și măreția. (Ps. 21:1, 5)

Iar psalmii care urmează până la Psalmul 24 continuă această temă a victoriilor împăratului uns al lui Iahve și legătura importantă dintre domnia lui Iahve și domnia unsului Său.

     De asemenea, nu există o mărturisire concretă a păcatului în Psalmii de la 3 la 17, dar după Psalmii 18 și 19, mărturisirea este din belșug – Psalmii 25, 32 și 38-41 sunt psalmi importanți de mărturisire.

⁶ Adu-Ți aminte, Doamne, de îndurarea și bunătatea Ta,
               căci sunt veșnice.

⁷ Nu-Ți aduce aminte de greșelile din tinerețea mea, nici de fărădelegile mele,
               ci adu-Ți aminte de mine,
           după îndurarea Ta, pentru bunătatea Ta, Doamne! (Ps. 25:6-7)

¹ Ferice de cel cu fărădelegea iertată
         și de cel cu păcatul acoperit!

²Ferice de omul căruia nu-i ține în seamă Domnul nelegiuirea
         și în duhul căruia nu este viclenie! (Ps. 32:1–2)

Doamne, nu mă mustra în mânia Ta
     și nu mă pedepsi în urgia Ta! (Ps. 38:1)

În plus, termenii clari pentru Tora nu apar în mod proeminent în Psalmii 3-17, dar după Psalmul 19, ei apar mai regulat. Acesta este modul editorilor Psaltirii – modul lui Dumnezeu – de a întruchipa artistic ceea ce se întâmplă atunci când o persoană neprihănită se desfătează în Legea Domnului (Psalmul 1) și se supune domniei Unsului Său (Psalmul 2). Când se întâmplă acest lucru, așa cum este întruchipat în Psalmii 18 și 19 – când medităm la revelația lui Dumnezeu și ne bucurăm de ea, ne vom mărturisi păcatele (Psalmul 19:12-13), ne vom încrede în Unsul lui Dumnezeu ca răscumpărător al nostru (Psalmul 19:14) și vom fi binecuvântați.

SPERANȚĂ ÎN MIJLOCUL INCERTITUDINII

     Mișcarea I a cantatei exprimă multă incertitudine în mijlocul unor oameni răi care par să prospere în eforturile lor împotriva Unsului lui Dumnezeu și totuși amintesc scopul central introdus în Psalmii 1 și 2: să formeze în noi o imagine adecvată a adevăratei binecuvântări în mijlocul răutății din jurul nostru și a păcatului din noi. Deja putem vedea cum Mișcarea I este concepută pentru a face exact acest lucru. După cum observă Robert Godfrey: „Ca răspuns la realitatea suferinței noastre, psalmii din Cartea I ... ne arată cum să ne exprimăm încrederea în Dumnezeu.”[5]

     Observați ultimul psalm din această mișcare – Psalmul 41. Acesta începe cu „Ferice de cel ce ...” făcând în mod deliberat trimitere la acel psalm introductiv; și apoi în versetul 11, David afirmă: „prin aceasta voi cunoaște că mă iubești” – acest cuvânt „iubire” este același termen tradus prin „plăcere” în Psalmul 1 – „dacă nu mă va birui vrăjmașul meu.” Cu alte cuvinte, se pare că lucrurile sunt sumbre, dar în realitate, promisiunile făcute în Psalmii 1 și 2, promisiunile făcute lui David unsul, se împlinesc. Versetul 12 spune:

Tu m-ai sprijinit din pricina neprihănirii mele
și m-ai așezat pe vecie înaintea Ta.

Și apoi priviți cum se încheie Mișcarea I: cu o scurtă doxologie care anticipează laudele pline de entuziasm care vor urma mai târziu în cantată:

Binecuvântat să fie Domnul Dumnezeul lui Israel,
     din veșnicie în veșnicie!
         Amin! Amin!

Urmărește aceste material video care prezintă povestea pe care o spun psalmii:

CARTEA A II-A:

(Psalmii 42-72)

DOMNIA DAVIDICĂ EXTINSĂ LA NEAMURI

     Mișcarea a II-a, Psalmii 42-72, continuă pe teme similare cu Mișcarea I, dar, așa cum Psalmul 1 este mai mult individual, iar Psalmul 2 se extinde la neamuri, tot așa Mișcarea I se concentrează pe David în mod individual, iar Mișcarea II este mai colectivă. Primii opt psalmi sunt ai fiilor lui Core, există un psalm al lui Asaf și apoi un alt grup de psalmi ai lui David – toți axați pe conflictul dintre cei neprihăniți și cei răi, dar dintr-o perspectivă mai colectivă și cu o puternică afirmare a faptului că Domnul și Unsul Său vor domni peste națiunile rele.

DEPARTE DE TEMPLU 

     Spre începutul Mișcării, psalmii exprimă un sentiment de răceală față de Ierusalim, fiind departe de templu și în mijlocul unor națiuni rele. Editorii leagă în mod intenționat această Mișcare de prima în mai multe moduri. În primul rând, referirea la o căprioară care dorește izvoarele de apă în Psalmul 42, primul psalm al Mișcării II, face aluzie la pomul plantat lângă izvoarele de apă din Psalmul 1, unde apa reprezintă Tora ca sursă de înflorire. În al doilea rând, ultimul psalm din Mișcarea II, Psalmul 72, formează o grupare cu Psalmii 1 și 2, proclamând în versetul 17: „Cu el se vor binecuvânta unii pe alții, și toate neamurile îl vor numi fericit” (Ps. 72:17).

     Scriși probabil mai devreme în istoria lui Israel, acești psalmi sunt puși în contextul fluxului canonic pentru a reprezenta Israelul exilat. Psalmistul din Psalmul 42 își amintește că a mers la casa lui Dumnezeu (v. 4) ceea ce implică faptul că nu se mai află acolo. Psalmul 44:11 afirmă acest lucru în mod clar:

Ne dai ca pe niște oi de mâncat
    și ne risipești printre neamuri.

Acest lucru duce în mod natural la un sentiment de disperare – „Pentru ce te mâhnești, suflete, și gemi înăuntrul meu?” (Ps. 42:5), prefigurând accentul principal al Mișcării III. Asemănător cu primii psalmi din Mișcarea I, psalmii din prima parte a Mișcării II deplâng prosperitatea celor răi, deși, în loc de indivizi răi (precum Absalom din Psalmul 3), Mișcarea II deplânge națiuni rele. „Fă-mi dreptate, Dumnezeule, apără-mi pricina împotriva unui neam nemilos”, se lamentează Psalmul 43:1. După cum remarcă Robertson, acest lucru este evident atunci când se compară psalmii davidici din Mișcarea II cu Mișcarea I: „Doisprezece din cei douăzeci și unu de psalmi din această colecție (Ps. 51-71) se referă în mod specific la popoarele neevrei. Această proporție este în contrast mare cu psalmii davidici din Cartea I (Ps. 3-41).”[6]

      Unul dintre modurile în care este semnalată această extindere către neamuri este preferința pentru titlul El („Dumnezeu”) în locul lui Iahve în această mișcare.[7] El era titlul generic pentru Dumnezeu care este adesea folosit pentru a se referi la adevăratul Dumnezeu al lui Israel, dar este, de asemenea, titlul generic pe care l-ar fi folosit și alte neamuri. De fapt, Psalmul 53 este identic cu Psalmul 14, Psalmul 70 este aproape identic cu o parte din Psalmul 40, iar Psalmul 71 repetă Psalmul 31:1-4, cu excepția folosirii lui Elohim în Psalmii 53, 70 și 71 în loc de Iahve.

     Contrastul dintre termenul generic pentru Dumnezeu („El”) și titlul care face aluzie la Dumnezeul care păzește legământul lui Israel („Iahve”), este introdus în Psalmii 42 și 43. Acești doi psalmi compun în mod clar o unitate, deoarece amândoi conțin un refren comun ca răspuns la incertitudine:

Pentru ce te mâhnești, suflete, și gemi înăuntrul meu?
      Nădăjduiește în Dumnezeu, căci iarăși Îl voi lăuda;
El este mântuirea mea și Dumnezeul meu. (42:5, 11; 43:5)

Cei doi psalmi folosesc apelativul „El”, forma prescurată a lui Elohim, cu excepția versetului din mijlocul structurii celor doi psalmi, 42:8:

Ziua, Domnul îmi dădea îndurarea Lui,
    iar noaptea, cântam laudele Lui
    și înălțam o rugăciune Dumnezeului vieții mele.

În mijlocul incertitudinii și chiar al captivității din partea națiunilor păgâne, Iahve – Dumnezeul care respectă legământul – va rămâne credincios.

ÎMPĂRATUL NEAMURILOR 

     Mișcarea începe cu nesiguranța în mijlocul națiunilor păgâne, dar foarte repede psalmii din Mișcarea a II-a schimbă accentul și-l pun pe extinderea domniei Unsului asupra tuturor acestor națiuni rele. Psalmii 45-48 îl înfățișează în mod viu pe Iahve și pe Unsul Său ca Împărat peste toate neamurile. „Neamurile se frământă, împărățiile se clatină” proclamă Psalmul 46:6, dar Dumnezeu „răsună, și pământul se topește de groază.” De aceea, „Domnul oștirilor este cu noi,
Dumnezeul lui Iacov este un turn de scăpare pentru noi” (46:7). Psalmul 47 subliniază universalitatea domniei lui Iahve asupra tuturor:

² Căci Domnul, Cel Preaînalt, este înfricoșat:
      El este Împărat mare peste tot pământul.

³ El ne supune popoarele,
      El pune neamurile sub picioarele noastre.

De asemenea, cetatea împărătească Sion aduce teamă regilor păgâni adunați (Ps 48:1-5). În psalmi, imaginea Sionului reprezintă sediul puterii lui Iahve și a Unsului Său, așa cum introduce Psalmul 2:6: „Totuși Eu am uns pe Împăratul Meu pe Sion, muntele Meu cel sfânt.” Sionul este locul în care locuiau atât scaunul regal al lui David, cât și scaunul regal al lui Iahve (chivotul). În timp ce Psalmii 42-44 prefigurează accentul pus pe jale în Mișcarea III, Psalmii 45-48 prefigurează accentul pus pe stăpânirea Domnului în Mișcarea IV.

     Psalmul 49 este o chemare a neamurilor: „Ascultați lucrul acesta, toate popoarele, luați aminte, toți locuitorii lumii” (v. 1). De asemenea, Psalmul 50 este o chemare adresată în mod special poporului lui Dumnezeu, cei „care au făcut legământ cu Mine prin jertfă” (50:5). Ca răspuns la această chemare, însuși unsul lui Dumnezeu răspunde și își mărturisește păcatul în fața lui Dumnezeu (Psalmul 51), supunându-și domnia sa stăpânirii lui Iahve. De asemenea, regele păgân Doeg edomitul răspunde la chemarea lui Dumnezeu (Ps 52).

A O chemare adresată națiunilor păgâne (Ps 49)

      B Chemarea poporului lui Dumnezeu (Ps 50)

      B Răspunsul regelui uns al lui Dumnezeu (Ps 51)

A Răspunsul regelui păgân (Ps 52)

MĂRTURISIREA UNSULUI LUI DUMNEZEU 

     Psalmul 51 se remarcă în special prin răspunsul important al unsului lui Dumnezeu la chemarea lui Dumnezeu. Chemarea din Psalmul 50 este una de mustrare: „Dumnezeu zice însă celui rău: Ce tot înșiri tu legile Mele și ai în gură legământul Meu, când tu urăști mustrările și arunci cuvintele Mele înapoia ta?” (Ps 50:16-17). Nu putem să nu ne amintim de mustrarea profetului adresată lui David după păcatul său cu Batșeba: „Tu ești omul! . . . Pentru ce dar ai disprețuit tu Cuvântul Domnului, făcând ce este rău înaintea Lui? . . . Iată, din casa ta voi ridica nenorocirea împotriva ta” (2 Sam 12:7, 9, 11). Cu toate acestea, Dumnezeu oferă iertare: „Cine aduce mulțumiri ca jertfă, acela Mă proslăvește” (Ps 50:23). Confruntat cu privire la păcatul său, David a răspuns: „Am păcătuit împotriva Domnului!” (2 Sam 12:13) și asta este ceea ce găsim în Psalmul 51:

¹ Ai milă de mine, Dumnezeule, în bunătatea Ta!
    După îndurarea Ta cea mare, șterge fărădelegile mele!

² Spală-mă cu desăvârșire de nelegiuirea mea
     și curățește-mă de păcatul meu!

³ Căci îmi cunosc bine fărădelegile
     și păcatul meu stă necurmat înaintea mea.

⁴ Împotriva Ta, numai împotriva Ta am păcătuit
     și am făcut ce este rău înaintea Ta;
     așa că vei fi drept în hotărârea Ta
     și fără vină în judecata Ta.

     Pentru că David cunoștea și se bucura de Legea lui Dumnezeu, el și-a mărturisit imediat păcatul înaintea Domnului. David a știut de păcatul său doar pentru că a cunoscut Cuvântul lui Dumnezeu. Așa cum spune Pavel în Romani 7:7: „păcatul nu l-am cunoscut decât prin Lege.” Iar David știa că iertarea este posibilă doar pentru că a cunoscut caracterul lui Dumnezeu meditând la Cuvântul Său. El știa că Dumnezeu va fi milostiv cu el datorită iubirii Sale neclintite. David știa că Dumnezeu îi va șterge fărădelegile, potrivit îndurărilor Sale. El știa că Dumnezeu este drept și fără prihană, că Dumnezeu dorește adevărul lăuntric și că El nu va disprețui o inimă zdrobită și mâhnită. El se roagă astfel: 

¹⁰ Zidește în mine o inimă curată, Dumnezeule,
    pune în mine un duh nou și statornic!

¹¹ Nu mă lepăda de la Fața Ta
    și nu lua de la mine Duhul Tău cel Sfânt!

¹² Dă-mi iarăși bucuria mântuirii Tale
    și sprijină-mă cu un duh de bunăvoință!

ÎȚI VOI DA NEAMURILE

     Restul psalmilor fac referiri frecvent la națiuni în general sau la neamuri specifice și îl prezintă pe Iahve și pe Unsul Său ca biruindu-le pe toate. Așa cum am menționat mai devreme, Psalmul 53 este aproape exact la fel ca Psalmul 14, dar cu „El” în loc de „Iahve”, amintindu-ne de păcătoșenia totală nu doar a indivizilor, ci și a neamurilor păgâne. Psalmul 56:7 pledează: „În mânia ta, Doamne, doboară popoarele.” Și totuși, David cântă în Psalmul 57:9: „Te voi lăuda printre popoare, Doamne! Te voi cânta printre neamuri. Dumnezeu „judecă pe pământ” (Ps. 58:11), așa cum promite Psalmul 2. De fapt, Psalmul 59:8 folosește același limbaj ca și Psalmul 2:4:

Cel ce șade în ceruri râde,
   Domnul Își bate joc de ei.

Psalmul 60 povestește când David „s-a luptat cu sirienii din Mesopotamia și cu sirienii din Țoba și când Ioab, la întoarcerea sa, a doborât douăsprezece mii de oameni din Edom în Valea Sării”. David îl cheamă pe Dumnezeu „de la capătul pământului” (Ps. 61:2), are speranța că „toți oamenii sunt cuprinși de frică” (Ps. 64:9) și că „cei care locuiesc la marginile pământului se înspăimântă de minunile tale” (Ps 65:8). Iar Psalmii 66-70 prefigurează Mișcarea V, când toate neamurile vor fi înfrânte și se vor supune lui Iahve și Unsului său ca rege peste toate:

Tot pământul se închină înaintea Ta. (Ps. 66:4)

Se bucură neamurile și se veselesc. (Ps. 67:4)

Cântați lui Dumnezeu, împărățiile pământului. (Ps. 68:32)

Să-L laude cerurile și pământul mările și tot ce mișună în ele! (Ps. 69:34)

Toți cei ce Te caută să se veselească și să se bucure în Tine! (Ps. 70:4)

Cu alte cuvinte, Mișcarea a II-a este o concretizare a promisiunii lui Dumnezeu față de Unsul Său din Psalmul 2:8 – „Cere-Mi și-Ți voi da neamurile de moștenire și marginile pământului în stăpânire!”

TRONUL ÎI REVINE LUI SOLOMON 

     Așa cum am observat deja, ultimul psalm al acestei mișcări, Psalmul 72, este un psalm al lui Solomon. Mișcarea a II-a a cantatei se concentrează pe păzirea continuă a Unsului lui Dumnezeu prin fiul regal al lui David, Solomon, și pe extinderea acestei domnii dincolo de granițele Israelului la toate neamurile pământului. David are o ultimă rugăminte, aceea ca Dumnezeu să rămână credincios legământului său:

Nu mă părăsi, Dumnezeule, chiar la bătrânețea căruntă,
   ca să vestesc tăria Ta neamului de acum
și puterea Ta neamului de oameni care va veni. (Ps. 71:18)[8]

     Și apoi observați promisiunea făcută lui Solomon în Psalmul 72:8: „El va stăpâni de la o mare la alta și de la râu până la marginile pământului.” Limbajul stăpânirii din Geneza 1:28 este folosit aici pentru a descrie domnia regală a lui David. Uitați-vă la versetul 11: „Da, toți împărații se vor închina înaintea lui, toate neamurile îi vor sluji.” Versetul 17: „Numele lui va dăinui pe vecie:
cât soarele îi va ține numele. Cu el se vor binecuvânta unii pe alții, și toate neamurile îl vor numi fericit.” Dumnezeu i-a promis lui David că îi va ridica sămânța și îi va stabili tronul pentru totdeauna, iar primele două mișcări ale cantatei confirmă muzical acest lucru. Dumnezeu l-a ocrotit pe David (Mișcarea I), iar Dumnezeu a ridicat sămânța lui, care este aclamată de toate națiunile (Mișcarea II).

     Nu putem să nu ne gândim la toate marile succese ale regelui Solomon: a construit locuința permanentă a lui Dumnezeu la Ierusalim (2 Cron. 2-7). El a stabilit controlul asupra rutelor comerciale din nord (2 Cron. 8:1-4). Pentru prima dată în istoria lui Israel, Solomon a intrat în comerțul maritim (2 Cron. 8:17-18). Iar unele dintre cele mai mari regalități de pe pământ au venit să-i plătească tribut lui Solomon (2 Cron. 9:1-12).

Din nou, este exact ceea ce a promis Psalmul 2. Apoi, și această mișcare se încheie cu o doxologie:

¹⁸ Binecuvântat să fie Domnul Dumnezeul lui Israel,
        singurul care face minuni!

¹⁹ Binecuvântat să fie în veci slăvitul Lui Nume!
         Tot pământul să se umple de slava Lui!
                   Amin! Amin!

          ²⁰ Sfârșitul rugăciunilor lui David, fiul lui Isai.[9]

Există conflicte și răutate în lume, dar cu toate acestea, Dumnezeu este pe tron, iar sfârșitul este sigur.

Diagrame din cartea The Flow of the Psalms - Discovering their structure and theology de O. Palmer Robertson

CARTEA A III-A

(Psalmii 73-89)

ESTE LEGĂMÂNTUL DAVIDIC ABANDONAT?

     Unul dintre cele mai importante principii structurale din Psalmi pe care le-am văzut este că lamentația este o cale necesară către laudă. După cum am observat, deși există mențiuni despre laudă, și sclipiri de speranță și încredere presărate de-a lungul întregii Psaltiri, accentul pus pe laudă este evident în ultimii cincizeci de psalmi. Răutatea, păcatul și incertitudinea ocupă o mare parte din prima sută de psalmi. Această realitate va deveni foarte importantă pe măsură ce vom discuta despre adevărata natură a laudei.

     Am văzut multe lamentări și mărturisiri în Mișcările I și II, dar Mișcarea III (Psalmii 73-89) este cu siguranță cea mai sumbră mișcare din Psaltire. Există un singur psalm al unsului lui Dumnezeu, David, în această mișcare. David lipsește. Singurul său psalm este Psalmul 86 și este o lamentare sumbră: David se roagă: „Ia aminte, Doamne, și ascultă-mă, căci sunt nenorocit și lipsit” (v. 1). „Dumnezeule, niște îngâmfați s-au sculat împotriva mea, o ceată de oameni asupritori vor să-mi ia viața și nu se gândesc la Tine” (v. 14).

NAȚIUNEA DISTRUSĂ 

     Primul psalm introduce următoarea problemă: „Totuși era să mi se îndoaie piciorul și erau să-mi alunece pașii! Căci mă uitam cu jind la cei nesocotiți când vedeam fericirea celor răi” (73:2-3). Despre ce prosperitate este vorba? „Vrăjmașul a pustiit totul în Locașul Tău cel Sfânt. Au pus foc Sfântului Tău Locaș; au dărâmat și au pângărit locuința Numelui Tău. Ei ziceau în inima lor: «Să-i prăpădim pe toți!» Au ars toate locurile sfinte din țară” (74:3, 7, 8). Acest lucru probabil se referă la invazia babiloniană din anul 596 (2 Împ. 24). Psalmul 76 se referă probabil la Sanherib, regele Asiriei, care a invadat Iuda în anul 701 (Isaia 36-37). Națiunile au invadat locul, iar regatul este în ruină: „Dumnezeule, au năvălit neamurile în moștenirea Ta, au pângărit Templul Tău cel sfânt și au prefăcut Ierusalimul într-un morman de pietre” (Ps 79:1). Casele lui Iahve și ale unsului său au fost complet distruse, referindu-se probabil la distrugerea lui Iuda în anul 586. Psalmul 80, punctul central al Mișcării III și de fapt, punctul central tematic al întregii Psaltiri,[10] descrie distrugerea lui Israel în anul 722: „Ea este arsă de foc, este tăiată! De mustrarea Feței Tale, ei pier” (v. 16). Poporul lui Dumnezeu a fost luat în exil. Și-a părăsit Dumnezeu legământul cu David?

     După primul psalm, care reprezintă un fel de introducere a mișcării din perspectiva unei singure persoane, majoritatea psalmilor din Mișcarea III sunt colectivi și se concentrează asupra devastării de către națiunile păgâne. Mișcarea conține o lipsă notabilă de credință și speranță, fiind în schimb plină de teamă, frică și incertitudine.

SPERANȚĂ ÎN DUMNEZEU

     Cu toate acestea, editorii includ licăriri de speranță în mijlocul întunericului prin reafirmarea a ceea ce știu că este adevărat:

Ci Dumnezeu este Cel ce judecă:
     El coboară pe unul și înalță pe altul. (75:7)

Ai povățuit pe poporul Tău ca pe o turmă,
     prin mâna lui Moise și Aaron. (77:20)

Și David i-a cârmuit cu o inimă neprihănită
      și i-a povățuit cu mâini pricepute. (78:72)

Nu uitați că aceste imagini de judecător și păstor sunt descrieri împărătești. Psalmii reafirmă faptul că Iahve este în continuare Conducătorul suveran. Și cum rămâne cu unsul Său?

Mâna Ta să fie peste omul dreptei Tale,
      peste fiul omului pe care Ți l-ai ales! (80:17)

     Singurul psalm al lui David din această mișcare, Psalmul 86, este de asemenea esențial în exprimarea speranței și credinței în mijlocul adversității și al durerii. Psalmul începe cu David strigând către Domnul ca unul care este „nenorocit și lipsit”, dar trece foarte repede la încrederea în credincioșia lui Dumnezeu:

² Păzește-mi sufletul, căci sunt unul din cei iubiți de Tine!
      Scapă, Dumnezeule, pe robul Tău, care se încrede în Tine!

³ Ai milă de mine, Doamne,
     căci toată ziua strig către Tine! (86:2-3)

     „Scapă pe robul Tău care se încrede în Tine.” Aceasta este o expresie importantă care dă un accent adecvat tristeții și incertitudinii din întreaga mișcare. Vocea lui David, ca și conducător reprezentativ al poporului lui Dumnezeu, începe să schimbe situația.

     Și ceea ce este important, este că aceste licăriri de speranță nu sunt lipsite de temei; ele sunt înrădăcinate într-o cunoaștere profundă a caracterului îndurător al lui Dumnezeu. Priviți cum exprimă David temelia încrederii sale în versetul 5:

Căci Tu ești bun, Doamne, gata să ierți
     și plin de îndurare cu toți cei ce Te cheamă.

De fapt, cea mai mare parte a acestui psalm este pur și simplu o relatare despre cine este Dumnezeu – David își amintește ceea ce știe despre natura și caracterul lui Dumnezeu. Dumnezeu este bun și iertător. El este credincios în a răspunde poporului Său (v. 7). Nu există dumnezei ca El (v. 8). El este mare și face lucruri minunate (v. 10). El este milostiv și îndelung răbdător, plin de bunătate, îndurare și credincioșie (v. 15). Dumnezeu ajută și mângâie pe poporul Său (v 17).

     Acesta este Dumnezeu, iar ceea ce dezvăluie această mișcare este că numai printr-o cunoaștere profundă și experimentală a cine este Dumnezeu putem ajunge să ne încredem cu adevărat în El, indiferent dacă împărații și uriașii încearcă să ne ucidă sau dacă propriii noștri copii se răzvrătesc împotriva noastră; nu contează dacă națiunile distrug cetatea sfântă a lui Dumnezeu și Îi iau poporul în captivitate; nu contează dacă oamenii din jurul nostru ne consideră intoleranți, dacă imoralitatea este celebrată și dacă persecuția este în creștere – ne putem ruga cu credință: „Scapă pe robul Tău, care se încrede în Tine – Tu ești Dumnezeul meu” (v. 2). În mijlocul unei incertitudini sumbre, soluția este să ne încredem în suveranitatea lui Dumnezeu și să ne rugăm ca El să-și păstreze promisiunile pe care le-a făcut unsului Său.

SPERANȚĂ ANCORATĂ ÎN REALITATE 

     Totuși, așa cum am menționat mai devreme, acest tip de încredere în mijlocul întunericului nu este o încercare de a scăpa de realitate. Păcatul este îngrozitor, iar consecințele sale sunt reale. Plângerile și gesturile de mărturisire din această mișcare și din întreaga Psaltire sunt o parte necesară a unei imagini adecvate a binecuvântării în supunerea față de domnia lui Dumnezeu, dar într-o lume care se dezlănțuie împotriva lui. Trebuie să plângem și trebuie să ne mărturisim păcatul.[11] Dumnezeu a promis adversitate celor care urmează calea Sa dreaptă. „De altfel, toți cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Hristos Isus vor fi prigoniți” (2 Tim. 3:12). Din nou, creștinii de astăzi gândesc deseori că viața binecuvântată promisă în Psalmul 1 este o viață lipsită de adversitate. Iar atunci când aceasta apare, creștinii care și-au pus speranța într-o viață lipsită de probleme cad foarte repede în descurajare și depresie.

     Dar acest tip de speranță este o speranță nefondată, care nu este înrădăcinată în realitatea unei lumi blestemate de păcat, iar Psalmii demonstrează acest lucru. Ei sunt meniți să formeze adevărata realitate în noi. Mai mult de jumătate din psalmi – primele trei mișcări – sunt plini de lamentări după lamentări; dușmanii lui Dumnezeu par să prospere, iar poporul lui Dumnezeu pare să fie zdrobit. Așa cum spune David în Psalmul 86:1, „Eu sunt nenorocit și lipsit,” o frază care apare de mai multe ori în psalmi. Psalmul 88 în special este unic prin faptul că, în timp ce fiecare plângere din Psalmi se încheie cu un fel de exprimare a încrederii în Domnul, Psalmul 88 nu o face. Acesta se încheie cu: „Ai depărtat de la mine pe prieteni și tovarăși și cei de aproape ai mei s-au făcut nevăzuți.” Acesta este cel mai sumbru moment din Psalmi. Și apoi priviți cum se încheie această mișcare la sfârșitul Psalmului 89:

⁴⁹ Unde sunt, Doamne, îndurările Tale dintâi,
       pe care le-ai jurat lui David în credincioșia Ta?

⁵⁰ Adu-ți aminte, Doamne, de ocara robilor Tăi,
        adu-Ți aminte că port în sân ocara multor popoare;

⁵¹ adu-Ți aminte de ocările vrăjmașilor Tăi, Doamne,
          de ocările lor împotriva pașilor unsului Tău!

Doamne, ai făcut acele promisiuni prin legământ lui David, unsul Tău, păreau că se vor împlini cu fiul său, Solomon, dar acum temeliile s-au prăbușit și națiunile rele ne-au învins. Unde sunt bunătățile Tale de odinioară, pe care i le-ai jurat lui David în adevărul Tău?

      Acesta este punctul cel mai de jos din toate cele cinci mișcări ale cantatei.

      Gândiți-vă la cele mai grele momente din viața lui David. Este pe fugă, fiind urmărit de Saul. A fost încoronat rege, dar încă nu domnește peste toate semințiile. A comis adulter, iar fiul său nou-născut este mort. „Nu ai promis că-mi vei învia urmașul?” Este din nou pe fugă de data aceasta fiind urmărit de fiul său împărătesc, Absalom. Acum Absalom este mort. „Fiul meu Absalom! Fiul meu, fiul meu Absalom! Cum n-am murit eu în locul tău! Absalom, fiul meu, fiul meu!” Și la scurt timp după aceea, 2 Samuel 21:15 consemnează: „Filistenii au pornit iarăși cu război împotriva lui Israel. David s-a coborât cu slujitorii lui și a luptat împotriva filistenilor. David era obosit.” Aproape întreaga viață a lui David este plină de opoziție, adversitate, durere și suferință: „Unde sunt, Doamne, îndurările Tale dintâi,
pe care le-ai jurat lui David în credincioșia Ta?”

     Atunci vine Solomon. Mare succes; mare putere; mare înțelepciune și bogăție. Națiunile pământului vin să îi aducă tribut lui Solomon. Și el se căsătorește cu multe soții străine care aduc idolatria în neam. Și apoi are loc un război civil, iar neamurile se împart în două. Și în cele din urmă, după ani de idolatrie și război, Asiria invadează Israelul în anul 722, iar Babilonul invadează Iuda în anul 586. „Unde sunt, Doamne, îndurările Tale dintâi, pe care, le-ai jurat lui David în credincioșia Ta?” A abandonat Dumnezeu legământul Său cu David? Se pare că nu mai există nicio speranță.

     Și dacă suntem sinceri, nu suntem tentați să ne simțim așa de multe ori chiar și în zilele noastre? Nu știu ce părere aveți voi, dar eu, când mă uit la tot ce se întâmplă în jurul nostru, uneori sunt tentat să spun: ce speranță mai există? Avem planuri ticăloase care sunt adoptate în sistemele educaționale, mesaje păcătoase care sunt difuzate de industria divertismentului în moduri pe care nu le-am mai văzut până acum, decizii legale care pur și simplu vor face din ce în ce mai greu să trăim biblic în această cultură, guvernele pe care Dumnezeu le-a conceput pentru a proteja viața nevinovată apără uciderea celor nevinovați – aș putea continua la nesfârșit. Unde este speranța?

ÎNCREDERE ÎN CREDINCIOȘIA LUI DUMNEZEU

      Cu toate acestea, psalmii din Mișcarea III ajută la formarea în noi a unei speranțe înrădăcinate în realitate și într-o reafirmare a fidelității lui Dumnezeu față de legământul său cu David. Psalmul 89 în special, deși se încheie cu acea întrebare profundă despre faptul că Dumnezeu nu și-a ținut promisiunile, începe cu:

¹ Voi cânta totdeauna îndurările Domnului:
        voi spune din neam în neam, cu gura mea, credincioșia Ta.

² Căci zic: „Îndurarea are temelii veșnice!
         Tare ca cerurile este credincioșia Ta!”

Și apoi psalmistul citează direct din Legământul davidic:

³ „Am făcut legământ cu alesul Meu”, zice Domnul.
       „Iată ce am jurat robului Meu David:

      4 ⁴ «Îți voi întări sămânța pe vecie
                și-n veci îți voi așeza scaunul de domnie. »”

De fapt, cea mai mare parte a psalmului este o reamintire a acelui legământ și totuși se încheie cu percepția că Dumnezeu s-a îndepărtat de unsul Său:

³⁸ Și totuși Tu l-ai îndepărtat
        și Te-ai mâniat pe unsul Tău;

³⁹ ai nesocotit legământul făcut cu robul Tău;
        i-ai doborât și i-ai pângărit cununa.

Ce altă concluzie poate avea poporul lui Dumnezeu față de circumstanțele de distrugere și de exil în care se află? Și la ce altă concluzie putem ajunge astăzi când răutatea pare să înflorească în jurul nostru, iar cei credincioși par să se îndepărteze?

      Chiar și așa, acest volum se încheie tot cu o doxologie asemănătoare cu cele care au precedat, deși mult prescurtată:

Binecuvântat să fie Domnul în veci!
Amin! Amin! (Ps 89:52)

CARTEA A IV-A

(Psalmii 90-106)

REAFIRMAREA FUNDAMENTELOR

     Mișcarea IV a Psaltirii este un moment important de cotitură pentru desfășurarea legământului davidic în fluxul canonic al celor cinci mișcări și, în consecință, este important pentru formarea unei concepții biblice despre binecuvântarea sub domnia lui Dumnezeu mai ales atunci când se pare că promisiunile lui Dumnezeu față de unsul Său au eșuat. Această mișcare se referă la reafirmarea principiilor fundamentale introduse pentru prima dată în Psalmii 1 și 2, care formează o imagine adecvată a binecuvântării:

 1. DOMNUL împărățește.

 2. DOMNUL a hotărât destinul celor răi și a celor drepți.

 3. Adăpostiți-vă în DOMNUL.

Reamintind aceste fundamente, poporul lui Dumnezeu poate trăi o viață de binecuvântare chiar și într-o lume păcătoasă în care se pare că Dumnezeu și-a abandonat poporul.

EL ESTE ADĂPOSTUL MEU 

     Editorii Psaltirii încep Mișcarea IV întorcându-se la începutul națiunii Israel cu un psalm al lui Moise, pe care Joseph Alexander îl numește „inima sau centrul întregii colecții” de psalmi.[12] De fapt, Moise este un punct central al acestei mișcări. El începe mișcarea, la el se face referire de trei ori în psalmul final (Ps. 106:16, 23, 32) și mai apare de trei ori între timp (99:6, 103:7, 105:26). În afara Mișcării IV, Moise este menționat o singură dată (Ps. 77:20).[13] Iar în Psalmul 90, Moise se întoarce la începutul timpurilor: 

¹ Doamne, Tu ai fost locul nostru de adăpost
     din neam în neam.

² Înainte ca să se fi născut munții
       și înainte ca să se fi făcut pământul și lumea,
       din veșnicie în veșnicie, Tu ești Dumnezeu!

Deuteronom 32:18 folosește cei doi termeni traduși în Psalmul 90:1-2 ca „născut” și „făcut” pentru a descrie nașterea neamului. Editorii folosesc aici cuvintele lui Moise pentru a reaminti poporului lui Dumnezeu că El a fost cu ei de la început. El folosește imagini în versetul 5 pentru a le reaminti de faptul că i-a eliberat de dușmanii lor în timpul Exodului din Egipt: „Tu îi mături ca un vis.”

     Cum putem găsi speranța atunci când totul pare că se prăbușește? Întorceți-vă la fundamente. Când David a fost tentat să dispere, când Israelul din exil a fost tentat să dispere, când noi suntem tentați să disperăm, Dumnezeu construiește speranța în noi amintindu-ne că El este temelia solidă ca o stâncă, care nu se schimbă niciodată; El își va ține promisiunile. Trebuie pur și simplu să ne încredem în El.

     Cealaltă funcție importantă pe care Moise o joacă la începutul acestei mișcări este cea de mediator. Atunci când poporul lui Israel a comis un mare rău împotriva Domnului prin ridicarea unui vițel de aur, iar Dumnezeu a amenințat că îi va distruge pe toți, Moise a mediat în numele lor: „Ați făcut un păcat foarte mare. Am să mă sui acum la Domnul: poate că voi căpăta iertare pentru păcatul vostru.” (Exod 32:30). Moise imploră pe Dumnezeu să se „întoarcă” (shuv) și să se „lase” (hinaham) (Exod 32:12). La fel, când poporul a făcut un mare rău împotriva Domnului, iar Dumnezeu a distrus Ierusalimul și și-a trimis poporul în exil, editorii psalmilor se adresează din nou lui Moise în Psalmul 90 pentru a pleda pentru ei. El îl imploră pe Domnul să se „întoarcă” (shuv) și să „aibă milă” (hinaham) de poporul său (Ps 90:13).

     Și apoi uitați-vă la primele versete din Psalmul 91:

¹ Cel ce stă sub ocrotirea Celui Preaînalt
        și se odihnește la umbra Celui Atotputernic

² zice despre Domnul: „El este locul meu de scăpare și cetățuia mea,
          Dumnezeul meu în care mă încred!”

Mișcarea începe prin a liniști inimile celor nesiguri cu privire la ceea ce se întâmplă în jurul lor cu un îndemn de importanță centrală: adăpostiți-vă în Domnul. În ciuda tuturor circumstanțelor nefaste din jurul tău, în ciuda faptului că poate părea că Unsul lui Dumnezeu a fost învins, adăpostește-te în DOMNUL. „Doamne, Tu ai fost locul nostru de adăpost din neam în neam,” așa că spuneți despre Domnul: „El este locul meu de scăpare și cetățuia mea, Dumnezeul meu în care mă încred.”

DOMNUL ÎMPĂRĂȚEȘTE

      Deși conducătorii pământești se clatină și cad, deși se pare că răutatea înflorește pe pământ, Iahve încă domnește în ceruri. Accentul pe domnia suverană a lui Iahve este central în această mișcare. Interesant este că numele lui David nu apare niciodată în această mișcare – accentul se pune mai mult pe reafirmarea faptului că Iahve domnește, astfel încât poporul lui Dumnezeu să aibă încredere că El își va ține promisiunile față de unsul Său.

Accentul pus direct pe domnia lui Iahve începe în Psalmul 93:

DOMNUL împărățește îmbrăcat cu măreție;
    Domnul este îmbrăcat și încins cu putere,
      de aceea lumea este tare și nu se clatină. (Ps. 93:1)

Spuneți printre neamuri: „DOMNUL împărățește!
   De aceea lumea este tare și nu se clatină.”
  Domnul judecă popoarele cu dreptate. (Ps 96:10)

DOMNUL împărățește: să se veselească pământul
   și să se bucure ostroavele cele multe! (Ps 97:1)

DOMNUL împărățește: popoarele tremură;
   El șade pe heruvimi: pământul se clatină. (Ps 99:1)

Acești patru psalmi (93, 96, 97, 99) sunt singurele locuri din întreaga Psaltire unde apare afirmația „DOMNUL împărățește”. În mod remarcabil, este singurul loc din întreg Vechiul Testament în care apare această frază, cu excepția unei singure alte apariții: cântecul de mulțumire al lui David din 1 Cronici 16. De fapt, editorii folosesc integral cântecul lui David din 1 Cronici 16 pentru a compune o mare parte din Mișcarea IV:

Psalmul 96:1-13 = 1 Cronici 16:23-33

Psalmul 105:1-5 = 1 Cronici 16:8-22

Psalmul 106:1, 47-48 = 1 Cronici 16:34-36

Amintiți-vă de semnificația acestui context: David reușise să aducă cu bine chivotul lui Dumnezeu în cetatea sa împărătească. Acel act a confirmat atât domnia suverană a lui Iahve „mai presus de toți dumnezeii” (1 Cron 16:25, Ps 95:3, 96:4, 97:9), cât și supunerea domniei lui David sub conducerea lui Iahve. Numele lui David lipsește din Mișcarea IV, iar el are doar doi psalmi (101 și 103), dar vocea lui este prezentă cu putere pentru a afirma adevărul fundamental al domniei suverane a lui Iahve.

     Datorită acestui accent unic pus pe domnia lui Iahve, Psalmii de la 92 la 100 sunt deseori numiți „Psalmii întronării”. Psalmii 95-97 sunt centrali,[14] prin accentul pus pe domnia lui Iahve și de asemenea prin utilizarea expresiei „mai presus de toți dumnezeii”, care în toată Scriptura apare doar în acești psalmi și în 1 Cronici 16:25. Așa cum am menționat mai devreme, „DOMNUL împărățește” apare și în Psalmii 93 și 99, extinzând granițele psalmilor de întronare. În plus, Psalmii 92 și 100 pot fi considerați ca fiind legătura cea mai îndepărtată a acestei colecții de întronare datorită accentului pus pe închinarea către Domnul, care continuă pe tot parcursul Psalmilor 93-99.

ÎNDURARE

     Singurul răspuns adecvat la reafirmarea domniei lui Iahve este ceea ce proclamă David în cântecul său de de mulțumire:

Lăudați pe Domnul, căci este bun,
căci îndurarea Lui ține în veac! (1 Cron. 16:34)

 Acest refren de mulțumire se repetă în Psalmul 100:5 și 106:1. Este o reamintire a legământului de iubire statornic și credincios al Domnului, care dăinuie în veci. Soluția la disperare și nesiguranță atunci când neamurile rele par să prospere, iar cei credincioși par să fi dispărut dintre fiii oamenilor, e că trebuie să ne întoarcem la adevărurile fundamentale introduse în Psalmii 1 și 2 și încorporate în primele două mișcări: Dumnezeu este Împărat suveran, este bun, dragostea Sa neclintită ține în veac și El își va ține promisiunile.

     Între acești doi psalmi, Psalmii 101-103 servesc ca o supunere a lui David față de domnia lui Iahve.[15] Este important să recunoaștem că absența lui David și concentrarea pe domnia lui Iahve în Mișcarea IV nu implică faptul că Dumnezeu a renunțat la legământul său cu David – dimpotrivă. Această mișcare pune la locul potrivit promisiunile lui Dumnezeu privind domnia davidică din legământul Său cu David. Sămânța lui David va domni pe pământ, dar numai în supunere deplină față de domnia suverană a lui Iahve. Aceasta este funcția pe care o îndeplinesc Psalmii 101-103. Psalmul 101 exprimă încercarea lui David de a guverna ca Iahve: 

² Mă voi purta cu înțelepciune pe o cale neprihănită. –
      Când vei veni la mine? –
Voi umbla cu inima fără prihană în mijlocul casei mele

³ Nu voi pune nimic rău înaintea ochilor mei;
      urăsc purtarea păcătoșilor,
      ea nu se va lipi de mine.

⁴ Inima stricată se va depărta de mine;
      nu vreau să cunosc pe cel rău. (Ps. 101:2-4)

David știa că numai cei care sunt fără vină pot urca pe muntele sfânt al lui Dumnezeu pentru a locui cu El (Ps. 15:24).[16] Și totuși, când citim angajamentele lui David din Psalmul 101 și le comparăm cu viața sa reală, recunoaștem foarte repede că David era departe de a fi nevinovat. De fapt, el nu a umblat în interiorul casei sale cu o inimă perfectă. „Nu voi pune nimic rău înaintea ochilor mei.” Exact asta a făcut atunci când s-a uitat la Batșeba. „Inima stricată se va depărta de mine; nu vreau să cunosc pe cel rău.” Dar cum rămâne cu uciderea lui Urie? Adesea, David nu s-a comportat cu înțelepciune într-un mod perfect, nu a făcut ceea ce este corect, iar inima lui nu era curată. Eșecul lui David de a se califica pentru a locui în prezența lui Dumnezeu este un exemplu reprezentativ pentru eșecul întregului neam.

     Astfel, Psalmul 102 servește ca o mărturisire a păcatului lui David și o supunere promtă față de domnia perfectă a lui Iahve.

¹ Doamne, ascultă-mi rugăciunea
      și s-ajungă strigătul meu până la Tine!

² Nu-mi ascunde Fața Ta în ziua necazului meu!
      Pleacă-Ți urechea spre mine când strig!
      Ascultă-mă degrabă!

⁹Mănânc țărână în loc de pâine
     și îmi amestec lacrimile cu băutura

¹⁰din pricina mâniei și urgiei Tale,
     căci Tu m-ai ridicat și m-ai aruncat departe.

David afirmă: „Dar Tu, Doamne, Tu împărățești pe vecie” (v. 12). Această mărturisire umilă ca  reprezentant al lui Israel îi dă lui David (și editorilor psalmului) încredere:

Fiii robilor Tăi (în mod literar „sămânța”) își vor locui țara
și sămânța lor va rămâne înaintea Ta. (v.28)

Psalmul 103 afirmă că Dumnezeu se grăbește în a-l ierta pe David:

⁸ Domnul este îndurător și milostiv,
        îndelung răbdător și bogat în bunătate.

⁹ El nu Se ceartă fără încetare
        și nu ține mânia pe vecie.

         ¹⁰ Nu ne face după păcatele noastre,
                  nu ne pedepsește după fărădelegile noastre,

¹¹ ci, cât sunt de sus cerurile față de pământ,
        atât este de mare bunătatea Lui pentru cei ce se tem de El;

          ¹² cât de departe este răsăritul de apus,
                  atât de mult depărtează El fărădelegile noastre de la noi.

Acest lucru servește pentru a da încredere poporului lui Dumnezeu că, deși au păcătuit mult împotriva Domnului și deși i-a pedepsit aspru alungându-i din țara lor, dragostea Lui neclintită rămâne în veci. Prin urmare, aceasta este de asemenea o chemare adresată poporului de a-și mărturisi propriul păcat, de a se supune domniei lui Dumnezeu și de a-și găsi adăpostul în El.

¹⁷ Dar bunătatea Domnului ține în veci pentru cei ce se tem de El
         și îndurarea Lui, pentru copiii copiilor lor,

103:18 pentru cei ce păzesc legământul Lui
         și își aduc aminte de poruncile Lui ca să le împlinească.

¹⁸ Domnul Și-a așezat scaunul de domnie în ceruri
         și domnia Lui stăpânește peste tot.

ALELUIA

     Dacă poporul lui Dumnezeu face acest lucru, atunci va duce exact acolo unde se termină Mișcarea IV a cantatei. Finalul Psalmului 103 începe răspunsul cu o anaforă[17] repetată: „Binecuvântați pe DOMNUL!” Aceasta conduce la un răspuns de laudă. Luați în considerare ultimul cuvânt din Psalmul 104: „Lăudați pe DOMNUL.” Aceasta este prima dată în întreaga psaltire când apare cuvântul Aleluia – Lăudați pe DOMNUL. Priviți finalul Psalmului 105: „Aleluia!” Începutul Psalmului 106: „Lăudați pe DOMNUL.” Iar Psalmul 106 se încheie cu o doxologie familiară:

Binecuvântat să fie Domnul, Dumnezeul lui Israel,

     din eternitate și pentru eternitate!

Și tot poporul să zică:

     „Amin! Lăudați pe Domnul!“ (Ps 106:48)

     Și observați versetul 47 din Psalmul 106. Amintiți-vă, Mișcarea III s-a concentrat pe realitatea exilului, iar Mișcarea IV conduce poporul lui Dumnezeu să iasă din această situație; versetul 47 spune:

Scapă-ne, DOAMNE, Dumnezeul nostru,
    și strânge-ne din mijlocul neamurilor,
ca să lăudăm Numele Tău cel sfânt
    și să ne fălim cu lauda Ta!

Bazată pe reafirmarea domniei suverane a lui Iahve dezvoltată de-a lungul Mișcării IV, mișcarea se încheie cu un strigăt către Dumnezeu pentru eliberarea din captivitate.

O altă carte excelentă care prezintă întregii psaltiri este cea din imagine:

CARTEA A V-A

(Psalmii 107-150)

DOMNIA UNSULUI LUI DUMNEZEU

     Mișcarea finală a cantatei începe cu o temă familiară care va fi dezvoltată până în punctul culminant din ultimii psalmi:

„Lăudați pe Domnul, căci este bun,
căci în veac ține îndurarea Lui!” (Ps. 107:1)

Mișcarea începe prin repetarea acestei fraze din cântecul de mulțumire al lui David atunci când a adus chivotul la Ierusalim, unind tronul său cu tronul lui Iahve. Realizarea deplină a acestei uniri a tronurilor nu s-a împlinit niciodată pe deplin, așa cum exilul poporului a ilustrat atât de viu. David a murit, Solomon a avut un mare succes, dar în cele din urmă a eșuat, neamurile s-au împărțit în două, iar poporul a fost dus în captivitate. Și astfel, Mișcarea V a cantatei are ca scop anticiparea împlinirii finale a legământului davidic, când tronul lui Dumnezeu și tronul lui David se vor uni în cele din urmă într-unul singur.

¹ Lăudați pe Domnul, căci este bun,
       căci în veac ține îndurarea Lui!”

² Așa să zică cei răscumpărați de Domnul,
       pe care i-a izbăvit El din mâna vrăjmașului

³ și pe care i-a strâns din toate țările:
       de la răsărit și de la apus,
       de la miazănoapte și de la mare. (Ps. 107:1-3)

Dumnezeu a fost într-adevăr credincios. Situația părea sumbră; părea că Dumnezeu și-a părăsit poporul, că a renunțat la legământul cu David. Dar în Mișcarea V, Dumnezeu ne-a răscumpărat, a adunat poporul Său din toate țările. Psalmistul s-a rugat la sfârșitul Mișcării IV: „Scapă-ne, Doamne, Dumnezeul nostru și strânge-ne din mijlocul neamurilor” (106:47), iar acum Mișcarea V afirmă: „i-a izbăvit El din mâna vrăjmașului și pe care i-a strâns din toate țările” (107:2-3).

      Refrenul-cheie al mulțumirii din 1 Cronici 16 pătrunde în Mișcarea V, apărând de treizeci și două de ori. În tot Vechiul Testament, acest refren este întotdeauna asociat cu înființarea templului lui Dumnezeu în orașul împărătesc al lui David. David l-a compus pentru prima dată când a adus chivotul la Ierusalim, a fost cântat când Solomon a sfințit templul (2 Cron. 7) și a fost cântat la sfințirea celui de-al doilea templu după ce israeliții s-au întors din exil (Ezra 3:11). În imaginația oricărui israelit, acest refren ar fi semnalat o anticipare încrezătoare a legământului davidic împlinit – domnia unsului lui Dumnezeu în uniune cu domnia lui Iahve.

DUMNEZEUL LUI DAVID 

     Împlinirea legământului davidic prin Fiul cel Mare al lui David este presărată de-a lungul progresiei Psaltirii așa cum am văzut mai devreme, dar Psalmul 110 prezintă recunoașterea acestei realități de către David poate mai bine decât orice alt psalm. Psalmul 110 este unul dintre cei mai citați psalmi din Noul Testament deoarece este un psalm profetic foarte important despre împlinirea promisă a legământului lui Dumnezeu cu David. Psalmul începe cu David profețind. „Iahve spune” – acest cuvânt „spune” este un cuvânt ebraic „folosit adesea pentru a descrie un oracol sau o revelație”.[18] Așadar, psalmul începe literalmente: „Profeția lui Iahve către Domnul meu.”

     Acum faceți o pauză pentru un moment. Iată-l pe David, regele uns de Dumnezeu, profețind despre cineva pe care îl numește „Domnul meu”. Împăratul suveran, Iahve, vorbește unui rege pământesc chiar mai mare decât David. Se pare că David a recunoscut că cineva va veni după el care va fi mai mare. Unul dintre urmașii săi va fi Unsul lui Dumnezeu – Mesia al Său – într-un mod chiar mai măreț decât David. Iahve îi vorbește acestui Uns, Domnul lui David, și îi spune: „Șezi la dreapta Mea, până când voi pune pe vrăjmașii tăi sub picioarele tale” (110:1). Aceasta este o promisiune de stăpânire. În lumea antică, atunci când un rege își cucerea dușmanul, își sprijinea piciorul pe gâtul dușmanului cucerit ca și cum acesta ar fi fost așternutul picioarelor sale, ca o reprezentare a puterii sale. Aceasta este o promisiune de împlinire a binecuvântării de stăpânire pe care Dumnezeu i-a promis-o lui Adam (Gen. 1:28) și ceea ce Dumnezeu i-a promis lui David (1 Cron. 17). Aceasta este o promisiune de anticipare și speranță atunci când David ar fi putut fi tentat să dispere sau când Israel se întoarce din exil la un oraș și un templu care sunt distruse și niciun împărat davidic nu stă pe tron. În mijlocul acelui întuneric și al disperării, editorii Psaltirii purtați de Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, au dorit ca poporul lui Dumnezeu să-și amintească faptul că încă mai vine un urmaș al lui David care va fi mai mare decât David; Iahve însuși îi va spune acelui Uns: „Șezi la dreapta Mea, până când voi pune pe vrăjmașii tăi sub picioarele tale.”

     Acesta este motivul pentru care Psalmul 110:1 este cel mai citat Psalm în Noul Testament. Aici este promisiunea unui Împărat mai mare decât David care va îndeplini promisiunile făcute lui David și căruia i se va da stăpânire peste toate lucrurile la dreapta lui Iahve. Apostolul Petru face această afirmație în predica sa din ziua Cincizecimii (Faptele Apostolilor 2). David nu vorbește despre el însuși aici, argumentează Petru: „Căci David nu s-a suit la ceruri” (Faptele Apostolilor 2:34). Aceasta trebuie să se aplice la altcineva, la unul dintre fiii lui David care se va înălța la dreapta lui Iahve.

     Ei bine, dar poate că acest lucru se referă la un fel de ființă cerească care este mai mare decât David, așezată la dreapta lui Iahve în ceruri. Nu, autorul cărții Evrei citează acest verset și spune: „Și căruia din îngeri i-a zis El vreodată: «Șezi la dreapta Mea până voi pune pe vrăjmașii Tăi așternut al picioarelor Tale»?” (Evrei 1:13) Nu, spune Petru la Cincizecime: „Să știe bine dar, toată casa lui Israel, că Dumnezeu a făcut Domn și Hristos pe acest Isus pe care L-ați răstignit voi” (Faptele Apostolilor 2:36). Petru îi va spune mai târziu marelui preot în Fapte 5:

³⁰ Dumnezeul părinților noștri a înviat pe Isus, pe care voi L-ați omorât, atârnându-L pe lemn. ³¹ Pe acest Isus, Dumnezeu L-a înălțat cu puterea Lui și L-a făcut Domn și Mântuitor, ca să dea lui Israel pocăința și iertarea păcatelor.

Isus din Nazaret este cel pe care David îl numește Domn în Psalmul 110 – este Fiul lui David, dar și Domnul lui David. El este Unsul, Cel care va împlini promisiunile lui Dumnezeu față de David. El a trăit o viață perfectă în ascultare de Legea lui Dumnezeu, lucru pe care David nu l-a făcut niciodată și nici Solomon; a murit pe cruce – așa cum spune autorul cărții Evrei în capitolul 10 – „prin jertfirea trupului lui Isus Hristos, o dată pentru totdeauna, iar apoi Dumnezeu L-a înviat din morți și L-a înălțat la dreapta Sa; El „s-a așezat la dreapta lui Dumnezeu”, spune autorul cărții Evrei, „și așteaptă de acum ca vrăjmașii Lui să-I fie făcuți așternut al picioarelor Lui” (Evrei 10:12). S-a isprăvit.

UN PREOT PENTRU TOTDEAUNA

      Dar observați că autorul cărții Evrei nu numai că a folosit limbajul împărătesc din Psalmul 110 – vrăjmașii Lui vor fi așternutul picioarelor Lui – ci a folosit și limbajul preoțesc. Un preot pământesc, spune el în Evrei 10:11: „aduce de multe ori aceleași jertfe, care niciodată nu pot șterge păcatele.” Dar când acest Uns „a adus o singură jertfă pentru păcate, S-a așezat pentru totdeauna la dreapta lui Dumnezeu” (v. 12). Această expresie din Psalmul 110:1, „a șezut”, semnifică atât domnia unui rege, cât și jertfa desăvârșită o dată pentru totdeauna a unui preot perfect. Dumnezeu promisese în 1 Samuel 2, după păcatul fiilor lui Eli:

³⁵ Eu Îmi voi pune un preot credincios, care va lucra după inima Mea și după sufletul Meu; îi voi zidi o casă stătătoare și va umbla totdeauna înaintea Unsului Meu.

Aceasta este exact ceea ce profețește David în Psalmul 110:4

Domnul a jurat și nu-I va părea rău:
„Tu ești preot în veac,
      în felul lui Melhisedec.” 

Fiul cel Mare al lui David, profețește el, nu va fi doar un rege cuceritor, ci și un preot pentru totdeauna, după orânduiala lui Melchisedec, acel rege misterios din Salem (viitorul Ierusalim) pe care Avram îl întâlnește și pe care Moise îl numește „preot al Dumnezeului celui Preaînalt” (Gen. 14:18). După cum spune autorul cărții Evrei în capitolul 5, Isus: „s-a făcut pentru toți cei ce-L ascultă urzitorul unei mântuiri veșnice, căci a fost numit de Dumnezeu Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec” (v. 9-10).

      Fiul cel Mare al lui David va fi atât rege, cât și preot, profețește Psalmul 110. David nu a fost niciodată un astfel de preot și nici fiul său Solomon. Doar Fiul lui David, pe care îl va numi Domn, va fi atât rege, cât și preot, iar Noul Testament ne spune că acesta este Isus. Isus Unsul s-a oferit pe sine însuși pentru eternitate, o singură jertfă pentru păcate, Dumnezeu l-a înviat din morți, s-a înălțat la cer și apoi s-a așezat la dreapta Tatălui, semnificând atât dreptul său de a conduce, cât și lucrarea sa preoțească încheiată.

      După cum am văzut, cea mai mare parte a progresiei tematice din Psalmi se concentrează asupra lui Dumnezeu ca Împărat și asupra promisiunii făcute lui Adam și lui David că va domni prin intermediul unui mediator pământesc, un viceregent al Său dintre fiii oamenilor. Cu toate acestea, Dumnezeu îi dăduse lui Adam și un rol preoțesc pe lângă cel de împărat. Geneza 2:15 spune că Dumnezeu l-a pus pe Adam în grădină „ca să o lucreze și să o păzească”. Ceea ce este instructiv în legătură cu această frază este faptul că Moise folosește cei doi termeni a lucra și a păzi cel mai des în Pentateuh pentru a se referi la munca preoților leviți. Allen Ross explică:

În locurile în care aceste două verbe sunt împreună, ele se referă adesea la îndatoririle leviților (cf. Num. 3:7-8; 8:26; 18:5-6), la respectarea legilor lui Dumnezeu (în special în slujba cortului întâlnirii) și la oferirea serviciului spiritual sub forma jertfelor și a tuturor îndatoririlor aferente – slujirea Domnului, protejarea poruncilor Sale și paza cortului întâlnirii de intruziunea a tot ceea ce este păgân sau rău.[19]

Adam trebuia să „lucreze și să păzească” cortul întâlnirii din grădină ca un preot, protejând sfințenia acestuia și împiedicându-i pe cei care ar fi încercat să uzurpe domnia lui Dumnezeu prin el. Cu alte cuvinte, Dumnezeu a intenționat ca domnia Sa să fie exprimată prin umanitate în Adam, împărat/preot. Adam a eșuat, iar David nu a fost niciodată desemnat ca preot. Cu toate acestea, Fiul Său cel Mare va fi atât împărat, cât și preot, așa cum a intenționat Dumnezeu inițial.

SPERANȚĂ VIITOARE

     Și totuși, promisiunea lui Dumnezeu nu s-a împlinit încă pe deplin. Curățirea păcatelor s-a încheiat. Isus este acum așezat la dreapta lui Iahve și mijlocește pentru poporul Său ca Mare Preot (Evrei 6:12), dar victoria promisă în versetele 2-3 din Psalmul 110 este încă viitoare chiar și pentru noi:

² Domnul va întinde din Sion toiagul de cârmuire al puterii Tale, zicând:
      „Stăpânește în mijlocul vrăjmașilor Tăi!”

³ Poporul Tău este plin de înflăcărare când Îți aduni oștirea;
       cu podoabe sfinte, ca din sânul zorilor,
       vine tineretul Tău la Tine, ca roua.

Autorul cărții Evrei a spus același lucru. Isus este așezat la dreapta lui Dumnezeu, „și așteaptă de acum ca vrăjmașii Lui să-I fie făcuți așternut al picioarelor Lui” (Evrei 10:13) – așteptă momentul în care Iahve va trimite din Sion toiagul puterii Lui și Îi va da stăpânire în mijlocul vrăjmașilor Lui. Așteptă momentul în care poporul Său se va oferi de bună voie în ziua puterii Sale în frumusețea sfințeniei.

      Versetul patru și prima frază a versetului 5 sunt împlinite, dar restul psalmului urmează să fie împlinit:

  ⁵ Domnul, de la dreapta Ta,
       zdrobește pe împărați în ziua mâniei Lui.

  ⁶ El face dreptate printre neamuri:
       totul este plin de trupuri moarte;
       El zdrobește capete pe toată întinderea țării.

  ⁷ El bea din pârâu în timpul mersului,
       de aceea Își înalță capul.

Pentru David și pentru Israelul întors din exil, tot acest psalm a fost o profeție neîmplinită, menită să formeze anticipare și speranță în mijlocul întunericului și al incertitudinii.

     Dar pentru noi, versetul 1 este deja împlinit, precum și versetul 4; asta este ceea ce susțin toate aceste citate din Noul Testament. Isus Unsul este așezat la dreapta lui Dumnezeu Tatăl; Dumnezeu „l-a înălțat nespus de mult și I-a dat Numele care este mai presus de orice nume„ – care este acest nume? Numele de Domn, de Împărat, de Conducător davidic – „De aceea și Dumnezeu L-a înălțat nespus de mult și I-a dat Numele care este mai presus de orice nume; pentru ca, în Numele lui Isus, să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ și de sub pământ” (Filipeni 2:9-10) și Isus Unsul a oferit jertfa o dată pentru totdeauna, așezându-se așa cum niciun alt preot nu a fost în stare să facă.

     Versetul 1 din Psalmul 110 este deja împlinit, dar versetele 2-3 nu sunt încă împlinite. Versetul 4 este deja împlinit, dar versetele 5-7 nu sunt încă împlinite. Ele sunt menite să creeze în noi anticipare și speranță în mijlocul întunericului și al incertitudinii. Și de fapt, avem și mai multe motive să avem speranță în împlinirea completă a acestui psalm, în împlinirea finală a legământului lui Dumnezeu cu David deoarece avem încredere că o parte din această profeție este deja împlinită. Dacă Dumnezeu a împlinit deja versetul 1, putem fi încrezători că va împlini și restul.

URCAREA MUNTELUI SPRE LAUDĂ

      Mișcarea V continuă apoi să se deplaseze progresiv cu psalmi de mulțumire și de încredere, un grup de psalmi Hallel (cântece de laudă) în Psalmii 111-117 și bine-cunoscutul psalm al Torei, Psalmul 119, afirmând încă o dată încântarea în Legea Domnului. Apoi apare o serie de psalmi numiți „Cântări ale treptelor” (Ps. 120-134), care conduc poporul lui Dumnezeu până la templul restaurat pentru a se închina. Apoi apar din ce în ce mai multe cântări de mulțumire și laudă, uneori lamentând pe cei răi, dar mult mai des afirmând dragostea neclintită și credincioșia lui Dumnezeu față de poporul Său, până când ajungem la sfârșitul Mișcării V, la sfârșitul Psalmului 145, unde găsim acea doxologie familiară:

²¹Gura mea să vestească lauda Domnului
       și orice făptură să binecuvânteze Numele Lui cel sfânt

           în veci de veci!

Și apoi avem cei cinci psalmi de încheiere, care nu sunt nimic altceva decât Aleluia – Lăudați pe DOMNUL! Lăudați pe DOMNUL! Nu vă puneți încrederea în cei mari . . DOMNUL va împărăți în veci. Lăudați pe DOMNUL! Și până la ultimul psalm, Psalmul 150, cei răi au dispărut complet, iar poporul lui Dumnezeu poate acum să-L laude pe DOMNUL în mod liber, fără nicio împotrivire.

 ¹ Lăudați pe Domnul!
       Lăudați pe Dumnezeu în Locașul Lui cel Sfânt,
lăudați-L în întinderea cerului, unde se arată puterea Lui!

 ² Lăudați-L pentru isprăvile Lui cele mari,
        lăudați-L după mărimea Lui nemărginită!

³ Lăudați-L cu sunet de trâmbiță,
       lăudați-L cu alăuta și harpa!

⁴ Lăudați-L cu timpane și cu jocuri,
       lăudați-L cântând cu instrumente cu coarde și cu cavalul!

⁵ Lăudați-L cu chimvale sunătoare,
       lăudați-L cu chimvale zăngănitoare!

⁶ Tot ce are suflare să laude pe Domnul!
       Lăudați pe Domnul!

      În cele din urmă, împlinirea completă a acestui psalm este în desfășurare, când Isus va veni din nou. În acea zi, cei răi nu vor sta în picioare. Dar dacă dați cinste Fiului – dacă vă încredeți în Isus Hristos pentru a vă salva de păcatele voastre – atunci Dumnezeu vă va declara neprihăniți. Și în acea zi, când Isus va reveni, cei drepți Îi vor vedea fața.

     Dar între timp, nu fugim de realitățile dure ale acestei lumi rele. Reafirmăm fundamentele:

 1. DOMNUL împărățește.

 2. DOMNUL a hotărât destinul celor răi și a celor drepți.

 3. Adăpostiți-vă în DOMNUL.