Capitolul 2:

 Soli Deo Gloria - Reformarea Închinării  

Mark Earngey  

De unde altundeva ar trebui să înceapă reformarea Bisericii, dacă nu de la liturghiile ei, care au fost instrumentele sale principale de a ține laolaltă mulțimea celor strânși![1]     

Introducere               

Șuvoaiele schimbărilor generate de Reforma din secolul al șaisprezecelea, din Europa, au adus cu ele și o reformă liturgică. La începutul Reformei, în Germania, Martin Luther a schimbat liturghia pe baza unor criterii evanghelice, potrivit scrierii sale, Form of the Mass (Orânduirea Mesei, 1523). Puțin mai târziu, Diebold Schwarz a introdus în Strassburg liturghia în limba autohtonă, prin lucrarea sa German Mass (Mesa germană, 1524), în vreme ce Luther a făcut același lucru în Wittenberg, prin cele scrise în German Mass and Order of God’s Service (Mesa germană și rânduiala slujirii lui Dumnezeu, 1526). Reformele liturgice inițiate de Luther s-au răspândit în toată Germania, și chiar dincolo de granițele ei, inspirând formarea a sute de ordine bisericești (Kirchenordnungen), care ofereau structuri și îndrumări liturgice pentru închinarea din bisericile locale. Influența acestora a atins regiunile nordice, precum Regatul Danemarcei (care controla teritoriile Norvegiei și Islandei), unde Johann Bugenhagen („Pomeranus”) și danezul Peter Palladius au întocmit Danish Church Order (Ordinul Bisericii Daneze, 1537). Influența lor a ajuns și în regiunile germanice sudice, rezultând, de pildă, liturghia Brandenburg-Nürnberg (1533), prin lucrarea lui Andreas Osiander și Johannes Brenz.               

Multe alte centre de reformă și-au produs propriile liturghii concomitent cu Luther, adesea mergând în direcții diferite de marele reformator de la Wittenberg. Din Castelul Ebernberg din Germania, Johannes Oecolampadius a scris The Testament of Jesus Christ (Testamentul lui Isus Cristos, 1523), prin care mesa era reformată drastic; mai târziu, el a implementat cele scrise în lucrarea sa, Form and Manner (Formă și manieră, 1526) în Basel, care a reformat și mai mult liturghia sa. În Zürich, Huldyrch Zwingli a urmat serviciul de predicare medieval în a sa Form of Prayer (Forma Rugăciunii, 1525), însă a introdus o nouă liturghie a Împărtășaniei care să înlocuiască mesa: Act or Custom of the Supper (Desfășurarea sau Rânduiala Cinei Domnului, n.tr, 1525). Heinrich Bullinger a răspândit ideile lui Zwingli în Zürich prin publicarea lucrării Christian Order and Custom (Rânduiala și uzanța creștină, 1535) și a păstrat aceeași formă ani la rând, așa cum evidențiază scrierea lui Ludwig Lavater, Short Work on Rites and Regulations (O lucrare succintă despre ritualuri și reguli, 1559). În Strassburg, un oraș imperial liber în care se vorbea germana, lucrarea German Mass (Mesa germană, 1524), a lui Diebold Schwartz a fost urmată de influenta scriere Church Practices (Practici bisericești, 1539), produsă de Martin Bucer. Eforturile de a implementa reforma liturgică în bisericile franceze au început cu Guillaume Farel, care a scris prima liturghie franceză evanghelică, Manner and Way (Manieră și cale, 1533). John Calvin a continuat lucrarea liturgică franceză în Strassburg, iar mai apoi în Geneva. El a adoptat conținutul de bază și structura liturghiei lui Bucer, aplicând doar niște modificări minore în a sa Form of Ecclesiastical Prayers (Forma rugăciunilor ecleziale). El a întocmit mai întâi o liturghie pentru Strassburg (publicată ulterior în 1545), iar mai apoi una pentru Geneva (publicată în 1542, și care a trecut prin câteva ediții până a ajuns la forma cea mai solidă, în 1566). Versiunile prezentate în această carte reflectă variantele de Strassburg și Geneva ale gândirii sale liturgice.  

              
În Anglia, Thomas Cranmer a fost arhitectul șef al lucrării germinale, Book of Common Prayer (Cartea de rugăciuni comune, 1549 și 1552). În timpul aceleiași perioade, și sub îndrumarea eclezială a lui Cranmer, John à Lasco și-a început a sa Form and Method (Formă și metodă, c. 1550; tipărită în 1555), în Londra, tradusă în olandeză de Jan Utenhove (c. 1550) și publicată ulterior de Martin Micronius sub titlul Christian Ordinances (Rânduieli creștine, 1554). De asemenea, în aceeași perioadă, pe când slujea în nordul Angliei la Berwick-upon-Tweed, John Knox a scris Practice of the Lord’s Supper (Practicarea Cinei Domnului, 1550), o lucrare realizată din punct de vedere tehnic sub îndrumarea eclezială a lui Cranmer.[2] Însă, în timpul exilului stârnit de Regina Maria, liturghiile lui Knox și à Lasco au fost duse pe continent și au îmbrăcat forme noi. După necazurile întâmpinate în Frankfurt, Knox și un grup de slujitori reformați au întocmit în Geneva Form of Prayers (Forma rugăciunilor, 1556), care urma în bună măsură liturghia lui Calvin. Aceasta a fost supusă unor modificări ușoare și a fost mai apoi aprobată în Scoția sub titlul Book of Common Order (Cartea rânduielii comune, 1564). Liturghia lui à Lasco s-a armonizat cu idei luterane și calvine în lucrarea în limba germană Palatinate Church Order (Ordinul bisericesc al Palatinatului, 1563). Liturghia Palatinatului a fost ulterior adoptată de Peter Dathenus în scrierea sa, Psalms of David (Psalmii lui David, 1567),[3] produsă pentru exilații olandezi în Frankenthal, cu schimbări minore. Ea a constituit fundamentul pentru liturghia Bisericii Reformate Olandeze. Puritanii englezi care locuiau în Middelburg au urmat în mare măsură liturghia lui John Knox, dar au încorporat elemente ale liturghiei olandeze. Această convergență a lucrărilor liturgice a dat naștere la așa-numita Middelburg Liturgy (Liturghia de la Middelburg, 1586).  

Procesul reformei liturgice

Lex Orandi, Lex Credendi               

Cu toate că redescoperirea Evangheliei autentice a declanșat reforme liturgice, în realitate, influența săptămânală a acestor liturghii reformate a fost cea care le-a readus oamenilor Evanghelia, transmițând unde de șoc în bisericile Europei continentale și ale insulelor atlantice. Sursa primară de teologie a reformatorilor a fost Cuvântul lui Dumnezeu. Însă, deoarece ei au înțeles legătura importantă dintre rugăciunea practicată de închinători (lex orandi) și credința adoptată de aceștia (lex credendi), reformatorii au văzut liturghia drept un mijloc plin de putere prin care se poate comunica teologie. Dacă tiparele regulate de închinare propagau falsitatea, atunci consecința avea să fie tocmai subminarea adevărurilor pe care ei le proclamau, și pentru care adesea plăteau cu viața. În schimb, dacă tiparele de rugăciune se armonizau cu adevărurile Scripturii, atunci acestea aveau să împrospăteze și să revigoreze convingerile teologice în rândul bisericilor reformate. Luther a surprins acest adevăr atunci când, în lucrarea sa, Form of the Mass (Orânduirea mesei, 1523), a scris următoarele despre a reforma mesa: „O vom practica astfel încât să nu mai stăpânim peste inimi doar prin cuvântul doctrinei, ci dăruindu-ne spre a o pune în practică în administrarea publică.”               

De aceea, noile liturghii ale Reformei – șiroind cu har și avându-L pe Cristos ca pricină unică de lăudare – au ruinat sistemul de mântuire primit în Biserica Romano-Catolică și, odată cu el, devoțiunea medievală care invadase de-a lungul secolelor satele și orașele din toată Europa. Tradițiile mor greu, iar aceste noi liturghii evanghelice au generat traume serioase în comunitățile de închinători care cheltuiseră bani câștigați cu trudă și investiseră speranțe inimoase în slujbele făcute pentru sufletele celor dragi decedați. Spectacolul vizual și auditiv al liturghiei medievale târzii a suferit o simplificare drastică, însă, prin modestia noilor ritualuri, întărite de folosirea limbii autohtone și de cântatul congregațional al psalmilor, a răzbătut puterea veștii bune curate. Meșteșugirea adesea ingenioasă, și întotdeauna atentă, a cuvintelor din liturghie a pătruns în inimile și în viețile închinătorilor. Liturghiile erau îmbibate în Scriptură, și de aceea nu au rămas fără rod. Adesea, efectele au constat în congregații transformate, pline de încredere în Cristos și cutezătoare în fapte bune. Prin intermediul liturghiilor Reformei, doctrina evanghelică a fost în egală măsură asimilată din închinarea publică, pe cât a fost învățată din scrierile publicate.  



Festina Lente               

Însă, această scurtă privire de ansamblu ascunde într-o mare măsură procesele greoaie și adesea dureroase necesitate de reforma liturgică. Reforma nu s-a produs peste noapte. A fost nevoie de timp, iar, de multe ori, a trebuit ca reformatorii de frunte să se grăbească încet (festina lente). Întrucât liturghiile aveau de-a face deopotrivă cu doctrine și cu trăirea, era necesară aprobarea teologică oficială a autorităților guvernamentale. Desfășurarea lucrurilor în timp a fost condiționată de o multitudine de factori politici și ecleziali. De pildă, deși consiliul orașului Strassburg a autorizat în 1524 Mesa germană a lui Diebold Schwarz pentru o vreme relativ scurtă, reforma liturgică din alte urbi nu s-a produs atât de grabnic. Luther a avut în vedere un ritm moderat de reforme ca reacție la metodele pripite ale lui Andreas Bodenstein von Karlstadt. Scrisoarea sa prefațatoare la Orânduirea mesei (1523), trimisă lui Nicholas Hausman, a îmbrăcat forma unei justificări a ritmului său moderat de reformare, „ținând seama de acele spirite ușuratice și cusurgii care, asemenea unor porci mânjiți, fiind lipsiți și de credință și de rațiune, se precipită, veselindu-se doar de ceva nou.”               

Mai mult, se uită adesea că mărețele biserici reformate din Zürich și Geneva nu au fost construite într-o singură zi. Zwingli a întâmpinat opoziție eclezială față de reforma sa liturgică, și chiar și atunci când consiliul orășenesc a aprobat lucrarea sa, Desfășurarea sau rânduiala Cinei Domnului, 1525, dorința lui a de a vedea bărbați și femei, membri ai congregației, recitând antifonic Crezul, Gloria, și psalmi după Cina Domnului, a fost respinsă. Împotrivirea inițială experimentată de Calvin din partea consiliului orașului Geneva, precum și exilul ulterior de trei ani în Strassburg (1538-1541), ar putea părea pentru cititorul actual niște piedici și impasuri majore în lucrarea sa de reformare. Însă, tocmai în acea ședere de trei ani în Strassburg, Calvin a ajuns sub influența lui Martin Bucer, fiind așezat pe calea unei reformări liturgice și mai mari – una care avea să schimbe tiparul de închinare din Geneva decenii la rând. Este adevărat că unele dintre năzuințele sale liturgice nu aveau să fie realizate niciodată, nici chiar atunci când Calvin avea să se reîntoarcă în Geneva: oamenii s-au opus practicii absolvirii păcatelor după mărturisire, iar consiliul orășenesc i-ar respins dorința de a organiza Cina Domnului săptămânal.               

În Anglia, încercarea lui Thomas Cranmer de a transforma liturghia întregii Biserici a Angliei a necesitat câțiva ani. O dovadă a abordării sale treptate – totodată un model al aplicării conceptului festina lente – a fost atașarea cuvintelor „în mod obișnuit numită mesă” la titulatura „Cina Domnului și Sfânta Împărtășanie” în Cartea de rugăciune comună din 1549. Aceasta nu era o aprobare a teologiei romano-catolice a euharistiei, ci mai degrabă parte din strategia de a-i atrage de partea sa pe conservatori atunci când a început să întoarcă „Titanicul” eclesiologic. De abia odată cu ediția din 1552 a Cărții de rugăciune comună a putut Cranmer să scoată din serviciul Sfintei Împărtășanii toate expresiile care puteau fi voit interpretate greșit de clericii non-evanghelici vicleni. Pentru a-și sublinia ideea, Cranmer a afirmat în rubrica finală că preoții aveau libertatea de a lua cu ei acasă orice bucată de pâine rămasă, probabil pentru a o mânca împreună cu friptura de duminică.  



Omogenitate liturgică între reformatori

Liturghii centrate asupra Cuvântului               

Bisericile Reformei încurajau la a avea o liturghie centrată asupra Cuvântului, în limbajul autohton. Principiul inteligibilității, afirmat de apostolul Pavel în prima sa Epistolă către Corinteni (14:10-11), avea următoarea semnificație: Cuvântul trebuie auzit în limbajul uzual. În prefața la Cartea de rugăciune comună (1549 și 1552), Cranmer a deplâns că „slujba din această Biserică a Angliei (în acești mulți ani) a fost citită oamenilor în latină, pe care n-au înțeles-o, auzind doar cu urechile, și de aceea inimile, duhurile și mințile lor nu au fost edificate.” Deși unele traduceri ale Bibliei și porțiuni ale unor rugăciuni în limba autohtonă își făcuseră loc în închinarea din perioada medievală târzie, noile liturghii reformate au pus la dispoziție un ospăț regulat din Cuvântul lui Dumnezeu, în limbajul uzual, spre a hrăni turma lui Cristos.               

Un principiu important în rândul multor biserici reformate era includerea unei citiri continue (lectio continua) a Scripturilor; era vorba despre o lecturare la rând a Sfintelor Scripturi. Deși Luther a păstrat setul tradițional de citiri pentru duminică, Mesa Germană (1526) indica faptul că lectio continua se practica miercuri (Evanghelia după Matei), joi și vineri (epistole ale Noului Testament) și duminica (Evanghelia după Ioan). Cranmer, la rândul său, a urmat calendarul bisericesc, însă a hotărât să îl modifice, afirmând în prefața la Cartea de rugăciune comună (1549 și 1552) că „toate lucrurile trebuie făcute în rânduială, fără a despărți o parte de alta.” Această abordare a metodei lectio continua a reformat calendarul bisericesc făcându-l astfel mai degrabă în armonie cu Scripturile decât cu sfinții și sărbătorile: cea mai mare parte a Vechiului Testament se citea o dată în decursul unui an, majoritatea Noului Testament, de trei ori în decurs de un an, iar cartea Psalmilor, o dată pe lună.[4] În multe alte liturghii, cărți întregi ale Bibliei erau citite fără a ține prea mult cont de calendarul bisericesc, însă având pasaje ale Scripturii legate între ele săptămână după săptămână ca într-o serie, reflectând întregul corpus scriptural. Reformatorii au înțeles necesitatea Cuvântului scris pentru mântuire și importanța vastității Scripturilor pentru viața creștină. Prin urmare, nu este nicio surpriză să vezi că textele lor liturgice sunt scăldate în texte biblice – nu doar când vine vorba despre lecțiile scripturale, ci și în privința altor forme liturgice. În a sa Formă a mesei (1523), Luther a știut că această abundență de Cuvânt a fost „antidotul” la „ciuma” răspândită de preoții romano-catolici din biserica din vecinătate numită All Saints (Toți sfinții, sau, așa cum a numit-o el, „Casa tuturor demonilor”). Într-adevăr, așa cum a afirmat marele călugăr german în lucrarea sa, Mesa germană (1526), „tot ce este parte din slujbă trebuie făcut în folosul Cuvântului și al sacramentelor.”  

Prioritatea predicării               

În procesul de readucere în liturghie a Cuvântului lui Dumnezeu în toată amploarea sa, reformatorii au înălțat de asemenea predicarea Cuvântului. Aceasta era vitală nu doar pentru înlăturarea reziduurilor religioase și culturale, ci și pentru deslușirea înțelesului Scripturilor, precum și pentru aplicarea acestui înțeles la inimile închinătorilor. În lucrarea sa, Mesa germană, Luther a afirmat că „predicarea și învățarea Cuvântului lui Dumnezeu sunt cea mai măreață și mai nobilă parte a oricărei slujbe”. Predicarea lui Luther se ghida după Luca 24:46-47, care subliniază predicarea pocăinței și a iertării păcatelor; deopotrivă el și Philip Melanchthon au folosit distincția dintre Lege și Evanghelie drept cheie pentru cultivarea vieții creștine și pentru mângâierea conștiinței. Pe parcursul vieții sale, Luther a scris felurite „postile”: colecții de pericope biblice cu notițe de predică. În Mesa germană, el a descris scopul lor ca fiind „de a preveni ivirea unor fanatici și a unor secte”. Cu adevărat, dacă predicatorii incompetenți nu aveau nicio îndrumare omiletică, Luther se îngrijora că „fiecare va predica ce va vrea și, în loc să expună Evanghelia, vor ajunge iarăși să predice despre rațe albastre”. Ca urmare a perspectivei înalte a lui Luther asupra predicării, Ordinul Bisericii Daneze a descris predicarea Evangheliei drept „însăși lucrarea Duhului și a mântuirii noastre, prin care predicatorii Îl reprezintă adecvat pe Cristos potrivit acestei afirmații: ”. În Anglia, Cranmer și un grup de teologi au publicat the Book of Homilies (Cartea omiliilor, 1547), care conținea „câteva îndemnuri folositoare și duhovnicești, având scopul de a mișca inima poporului spre a-L onora și a I se închina Dumnezeului Atotputernic, slujindu-I cu sârguință, fiecare potrivit stării, nivelului și vocației”.[5] În colecția publicată au fost incluse doisprezece predici, care acopereau teme ale Reformei, și probabil că însuși Cranmer a scris „Prefața”, „Citirea Scripturii”, „Despre Mântuirea tuturor oamenilor”, „Despre credința adevărată și vie” și „Despre fapte bune”. Prin intermediul acestor predici, o proclamare fără ambiguitate a Evangheliei a răsunat de-a lungul Angliei.               

Cu toate că omiliile engleze erau explorări tematice ale unor subiecte scripturale, predicarea expozitivă constituia abordarea principală a multor altor biserici reformate, prin care predica îmbrăca forma dată de textul Scripturii citit în timpul slujbei. John à Lasco a avertizare cu privire la predicile care aveau mai multe în comun cu poveștile, cu tradițiile omenești și cu reflecțiile filozofice. În schimb, el a îndemnat la o expunere consecutivă a Scripturilor, potrivit înzestrărilor predicatorului, și care să dureze mai puțin de o oră. La rândul lor, bisericile din Zürich, Strassburg și Geneva s-au focalizat asupra predicării expozitive a Scripturii. Predica din 1519, din ziua de Anul Nou a lui Zwingli, ținută în Marea Catedrală din Zürich – „cea dintâi reformă liturgică a protestantismului”[6] – a inaugurat o serie de predici expozitive din Evanghelia după Matei. Această practică a continuat în vremea lui Bullinger, potrivit celor consemnate de Lavater în O lucrare succintă despre ritualuri și reguli, care stabilea că „scrierile sfinte nu sunt expuse lămurit atunci când sunt sfărâmate și ciopârțite, ci atunci când sunt explicate în întregime, una după alta”. O secțiune din liturghia lui Bucer preciza că predicatorul „citește cu voce tare din Evanghelie, pe care apoi o expune succesiv”. Calvin este bine cunoscut pentru predicile sale expozitive care exprimă îndemânare și erudiție și care au devenit comentariile sale publicate.[7] Atât de mare a fost dedicarea sa față de predicarea expozitivă încât, atunci când s-a întors în Geneva după ce a stat trei ani în Strassburg, a reluat tocmai pasajul din Scriptură unde rămăsese: „Am reluat expunerea din locul în care m-am oprit: procedând astfel, am arătat că am fost oprit pentru o vreme, și nu că mi-am părăsit slujba de învățător”.[8]               

Ca nu cumva să se creadă că predicarea se desfășura doar duminica, ar trebui menționat că în tot timpul săptămânii erau ținute predici, fiind stabilite astfel încât să se adapteze la ritmul vieții, atât din zonele urbane, cât și din cele agrare. În orașul Zürich, o astfel de focalizare asupra muncii exegetice și predicării expozitive a dat naștere la Prophezei, o încercare de a implementa învățătura apostolului Pavel despre profeție din 1 Corinteni 14. Era vorba despre întâlniri speciale pentru slujitori și cărturari, unde Scriptura era expusă în greacă, latină și ebraică, și unde se iscau discuții despre înțelesul ei corect, în așa fel încât era alcătuită o predică în limba germană pentru toată comunitatea. Această formă de exegeză și interpretare scripturală a fost transpusă în întâlniri similare în toată Europa și a fost descrisă în lucrările liturgice ale diferiților reformatori, de la à Lasco, Formă și metodă, până la Knox, Forma rugăciunilor, în Geneva. De asemenea, a fost adaptată sub forma exercițiilor de formare în predicarea expozitivă cunoscute drept „profețiri”, care au stârnit controverse în Anglia, în vremea Reginei Elisabeta, din anii 1570.               

Necesitatea predicării în cadrul serviciilor obișnuite, precum și noblețea ei, au prins rădăcini adânci în primii cincizeci de ani ai Reformei. Au fost adoptate două abordări generale: unii urmau calendarul bisericesc, folosindu-se de ajutoare omiletice, pe lângă abilitățile exegetice individuale, iar alții nu urmau acea planificare, ci predicarea din bisericile lor parcurgea cărțile Bibliei, depinzând de abilitățile exegetice ale predicatorului. Printre alte lucruri, atașamentul față de sărbătorile din anul bisericesc, dar și problemele educării unui număr suficient de predicatori evanghelici înzestrați (îndeosebi acolo unde era nevoie de o reformă la scară largă), stabileau adesea abordarea care era urmată. Cu toate acestea, în toate bisericile Reformei predicarea ocupa un loc central în cadrul liturghiei deoarece Cuvântul lui Dumnezeu era vital pentru viața veșnică a închinătorilor.  



Elemente liturgice comune           
    
Alți stâlpi comuni ai liturghiilor reformate includeau Rugăciunea Domnului, Crezul, mărturisirea păcatelor, rugăciuni generale de mijlocire, precum și benedicția. Demonstrând cinstea acordată lui Cristos, reformatorii au întrebuințat regulat – adesea mai mult decât o dată într-o slujbă – rugăciunea pe care Domnul le-a dat-o ucenicilor: „Tatăl nostru care ești în ceruri”. Crezurile au fost de asemenea întrețesute în liturghiile Reformei. Reformatorii au încercat din răsputeri să demonstreze că nu erau schismatici, ci mai degrabă reformau Biserica adevărată. Cartea de rugăciune comună a lui Cranmer cere folosirea Crezului de la Niceea la Cina Domnului, Crezul Apostolic sau Atanasian în cadrul rugăciunii de dimineață (cel din urmă trebuia rostit sau cântat în șase zile de sărbătoare, potrivit versiunii din 1549, și cu ocazia a treisprezece praznice, conform celei din 1552).[9] Bucer a folosit Crezul Apostolic ca o poartă prin care să se facă trecerea de la slujba Cuvântului la cea a sacramentului.[10] Mărturisirea păcatelor a fost de asemenea o componentă principală în dieta liturgică. Adesea, Decalogul sau o altă declarație despre Legea lui Dumnezeu se citea sau se cânta înainte de rugăciunea de mărturisire a păcatelor și de absolvirea de păcate (deși, în legătură cu cea din urmă, au fost diferențe de opinie între reformatori). Liturghiile lui Bucer și Calvin au oferit o varietate de mărturisiri care să fie întrebuințate în felurite ocazii. În cazul liturghiilor Palatinatului și cea olandeză, predica era urmată de încă o mărturisire. Mărturisirea era de asemenea așezată de regulă ca o pregătire pentru Cina Domnului – adesea asociată cu cercetarea personală și îngrădirea participării la această masă. Aceste utilizări ale mărturisirii nu doar că reaccentuează nevrednicia enoriașului, ci și vrednicia lui Cristos. Alături de aceasta, se practica de multe ori îngenuncherea pentru rugăciune. Rugăciuni generale de mijlocire erau rostite frecvent în toate bisericile Reformei. Aceste rugăciuni urmau porunca apostolului Pavel din prima sa Epistolă către Timotei, potrivit căreia trebuie înălțate rugăciuni pentru toți oamenii, inclusiv pentru regi și pentru cei în funcții de autoritate (2:1-2). În final, aceste liturghii se încheiau cu o anumită formă de benedicție sau de trimitere scripturală. Se apela regulat la binecuvântarea aaronică (Num. 6:24-26), dar și la formule extra-scripturale, precum cele întrebuințate în lucrarea lui Schwartz, Mesa germană, și în cea a lui Cranmer, Cartea rugăciunii comune. În liturghiile de la Zürich și în cele ale lui Oecolampadius se tindea să se folosească rugăciuni și îndemnuri scripturale înainte de trimiterea congregației (e.g., „Pacea lui Cristos să fie cu voi! Amin”.). Astfel, în pofida diferențelor privitoare la modul și la momentul precis când aceste elemente ale închinării aveau loc, toate acestea erau caracteristici comune ale liturghiilor reformate.  

Jertfa lui Cristos               

Cea mai întâlnită trăsătură de-a lungul spectrului liturghiilor reformate a fost accentul evanghelic proeminent pus pe jertfa completă a lui Cristos de la Calvar. Lucrul acesta nu este deloc surprinzător, ținând cont de rolul copleșitor al celebrării mesei în Evul Mijlociu, și de protestul omniprezent al sloganului „Numai Cristos!”, care a răsunat în cadrul Reformei. Însă ceea ce este notabil în privința acestor liturghii sunt cuvintele atent alese pentru a exprima acest adevăr în moduri plăcute și memorabile. Probabil că nu există o ilustrare mai clară decât în slujbele Cinei Domnului. În cele stabilite de Cranmer pentru Sfânta Împărtășanie, auzim exprimarea emfatică „o deplină, perfectă și suficientă jertfire, dăruire și potolire a mâniei Tatălui, pentru păcatele întregii lumi”. În reflecția lui Dathenus asupra Cinei Domnului, un șirag de meditații echilibrate poetic asupra Evangheliei sunt presărate pe parcursul slujbei, cum ar fi: „El a fost legat, ca astfel să ne dezlege pe noi. . . . De asemenea, El a purtat maledicția noastră, ca astfel să ne umple cu benedicția Sa”. În îndemnurile lui Oecolampadius privitoare la ispășire din timpul slujbei de Cina Domnului, ni se spune să reflectăm asupra lucrării glorioase a lui Cristos acum, „ca și când ai sta lângă Cristos și L-ai auzi pe El vorbind”. Cuvintele folosite înainte de împărțirea Cinei din cadrul liturghiei de la Geneva a lui Knox (repetate în Cartea rânduielii comune și în Liturghia de la Middleburg) se focalizează asupra eliberării celui ce se împărtășește, eliberare „din robia din care nici vreun om, nici vreun înger n-a putut să ne scoată; dar Tu, o, Doamne, fiind bogat în îndurare și infinit în bunătate, ne-ai asigurat răscumpărarea pentru a putea fi în singurul și în preaiubitul Tău Fiu”. Impresia cu care cineva rămâne este că reformatorii au fost atât de prinși de această doctrină izbăvitoare de viață încât nu s-au grăbit deloc atunci când au pus în scris cuvinte lucrate cu migală, care să răsune în mințile și în inimile enoriașilor lor generații la rând.  

Jertfa laudei               

Liturghiile ofereau prilejuri nu doar pentru proclamarea harului abundent a lui Cristos, ci și pentru a răspunde prin laudă gloriei lui Dumnezeu. Liturghiile Reformei au fost presărate cu laude, lucrul acesta fiind valabil îndeosebi după Cina Domnului. Cu adevărat, s-au făcut eforturi mari ca în liturghiile Cinei Domnului să se arate deslușit distincția făcută de Reformă între jertfa ispășitoare a lui Cristos de la Calvar (sacrificium propitiatorium) și cea de laudă și de mulțumire ca răspunsul adecvat al creștinului (sacrificium eucharisticum). Cranmer a descris cu atenție înainte de Cina Domnului că „jertfa perfectă și suficientă” a lui Cristos a fost „depusă acolo”, pe cruce; iar după Cina Domnului, a introdus o cerere către Dumnezeu Tatăl de a „primi această jertfă a noastră de laudă și de mulțumire”. Pentru a întări ideea, Cranmer a mutat în mod intenționat Gloria de la începutul slujbei, potrivit versiunii din 1549 a Cărții de rugăciune comună, după Împărtășanie, așa cum stau lucrurile în ediția din 1552. Acest răspuns euharistic emfatic este răspândit în toate liturghiile Reformei. Cei care urmau liturghia lui à Lasco, Formă și metodă, se rugau spunând: „Noi, aruncându-ne la pământ, la picioarele Tale, Îți aducem mulțumiri, Ție, Preabinefăcătorule Tată”. Cei care foloseau liturghia lui Knox exclamau: „Laudă, mulțumiri și glorie!”, ca răspuns la hrănirea din Cristos, „un dar atât de minunat.” Bucer chiar a pus la dispoziție trei opțiuni de rugăciuni de laudă, fiecare aducând „mărire și mulțumiri veșnice”. Martin Luther a încurajat să se cânte imnul său, „Doamne, fii lăudat!” („Gott sey gelobet”) după Împărtășanie. „Binecuvântează pe Domnul, suflete-al meu” (Psalmul 103) se intona în liturghiile lui Knox și ale puritanilor de la Middelburg, și era adus ca laudă în Palatinatul german și în bisericile olandeze reformate. Reglementările de la Zürich indicau rostirea fie a Psalmului 103 (Bullinger, 1535, Lavater, 1559), fie a Psalmului 13 (Bullinger, 1535; Zwingli, 1525), ca parte a laudei ulterioare Cinei Domnului. Acest accent comun pus pe laudă după Împărtășanie corespundea celui pus pe moartea Domnului. Lucrarea încheiată a lui Cristos a stat în miezul Reformei, și de aceea lauda și mulțumirea erau un răspuns natural din partea închinătorilor. Solus Christus în inimă înseamna soli Deo gloria pe buze.  

Diversitate liturgică între reformatori               

În pofida unității liturghiilor Reformei, un studiu atent al conținutului lor ne dezvăluie și o diversitate a lor.  

Genuri de documente liturgice               

Liturghiile din perioada timpurie a Reformei scot la iveală diferite genuri de documente liturgice, precum ordine bisericești (e.g., Ordinul Bisericii Daneze al lui Bugenhagen și al lui Palladius), slujbe bisericești integrale preluate din cărți liturgice mai ample (e.g., din scrierea lui Bucer, Practici bisericești), hibrizi rezultați din rânduieli bisericești și liturghii integrale (e.g., à Lasco, Formă și metodă), schițe liturgice sumare (e.g., Lavater, O lucrare succintă despre ritualuri și reguli), liturghii parțiale (e.g., Knox, Practicarea Cinei Domnului) și colecții de rugăciuni (e.g., Cranmer, Rugăciuni scurte, care au fost folosite alături de calendarul liturgic). Deși această descriere doar zgârie suprafața peisajului liturgic – numai în Germania au existat peste o sută de ritualuri ale bisericii până în 1540 – sunt evidente eforturile variate și viguroase de a reforma liturghia.  

Închinare prestabilită sau liberă
              
Un aspect ce ține de diversitatea din liturghiile Reformei avea de-a face cu folosirea unor forme fixe sau libere de închinare. Luther a încurajat libertatea de a se face adaptări locale la Mesa germană stabilită de el, dar le-a atras atenția cu tărie celor ce ajustau liturghia să păstreze parafrazarea făcută de el Rugăciunii Domnului și îndemnul dinainte de Cina Domnului. Lucrarea, Forma rugăciunilor ecleziale, a lui Calvin indica în mare măsură o liturghie prestabilită, cu două excepții: rugăciunea predicatorului pentru iluminare făcută înaintea predicii, „lăsată la discreția slujitorului”, și rugăciunea introductivă a slujbelor din timpul săptămânii, în care slujitorul era liber să se roage „într-o manieră care i se pare cuvenită”.[11] Merită de asemenea precizat că în liturghia lui Calvin de la Strassburg se întrebuința o rugăciune prestabilită pentru iluminare, iar închinarea duminicală deopotrivă din liturghiile sale de la Strassburg și Geneva stabileau rostirea unui Votum („Ajutorul nostru este în Numele Domnului”) la începutul închinării. Pe patul său de moarte, Calvin le-a cerut solemn grupului de păstori adunați în jurul lui „să nu schimbe nimic”. Cerința lui a fost luată în seamă de colegii de lucrare, de aceea liturghia sa n-a fost aproape deloc modificată sub conducerea lui Beza și a altora.[12] Cu toate acestea, în timpul vieții sale, Calvin le-a dat voie altor congregații să-i adapteze Forma rugăciunilor ecleziale. John Knox a urmat liturghia lui Calvin, dar, în vreme ce aceasta conținea în mare parte o formă prestabilită a slujbei, Knox le-a oferit slujitorilor o libertate decizională suplimentară.[13] O rubrică inaugurată în versiunea sa de la Geneva a Formei rugăciunilor și continuată în Cartea rânduielii comune stabilea că „nu va fi necesar ca slujitorul să repete zilnic toate aceste lucruri menționate anterior. . . .” Acolo unde slujitorul decidea să se abată de la ordinea consfințită a închinării, el era îndrumat să folosească „o anumită formă de mărturisire” înainte de predică, iar ulterior putea să se roage „așa cum Duhul Domnului îi va mișca inima”. Este posibil ca această prevedere – care poate fi întâlnită și în Liturghia de la Middelburg – să fi fost necesară pentru a face diferența între slujbele zilnice și cele duminicale. În mod cert contrasta cu forma stabilită a liturghiei lui Cranmer din Cartea de rugăciune comună, în care slujitorul era îndrumat să urmeze rugăciunile indicate.               

Trebuie făcută două comentarii în legătură cu utilizarea liturghiei lui Cranmer. În primul rând, calendarul liturgic asigura o varietate a închinării prin intermediul feluritelor rugăciuni scurte și a prefațărilor sezoniere potrivite. Varietatea asigurată de calendarul bisericesc a fost păstrată de alți reformatori (e.g., Luther), la fel cum s-a întâmplat și cu anumite sezoane ale anului creștin (e.g., Zwingli și Bullinger). În al doilea rând, probabil că până și cei din cercul lui Cranmer s-au abătut ocazional de la ordinea prestabilită a slujbei. Atunci când tânărul rege Edward al VI-lea avea probleme mari de sănătate în luna iunie a anului 1553, s-a ordonat rostirea unei rugăciuni pentru el în Capela Regală, publicată ulterior „spre a fi folosită de toți supușii regelui”. În Cartea de rugăciune comună (1552) deținută de John Ponet – fostul capelan al lui Cranmer și episcopul evanghelic de Winchester – se găsește o versiune modificată a acestei rugăciuni, scrisă de mână, folosită probabil în contextul închinării publice:   . . . așa cum ai fost îndurător și L-ai izbăvit pe regele Ezechia de o boală cumplită și I-ai prelungit viața pentru siguranța poporului Tău, Israel, și I-ai apărat, pe ei și orașul lor, de tirania asirienilor, tot așa apelăm și noi cu toată inima la mila Ta cea mare, cerându-Ți, Dumnezeul nostru suveran, să Îi redai cu har sănătatea și puterea slujitorului Tău, Edward.[14]  

Participare congregațională               

În aceste liturghii diferite, lucrarea Cuvântului și a Cinei Domnului demonstrează felurite măsuri de participare congregațională verbală. Acestea mergeau de la una mai redusă (e.g., Zürich, unde consiliul a refuzat să încuviințeze dorința lui Zwingli de a include răspunsuri congregaționale antifonice), până la una mai proeminentă (e.g., rugăciunile și răspunsurile congregaționale indicate de Cranmer care erau un factor în „Disputele de la Frankfurt”). Alte liturghii se plasau undeva între cele două poziții (e.g., Forma rugăciunilor ecleziale a lui Calvin din Geneva). Însă, în majoritatea locurilor, cântul congregațional era o componentă aproape omniprezentă în liturghiile Reformei. Mesa germană a lui Luther era orientată spre cânt, și chiar dacă echilibrul dintre participarea corală și cea congregațională este disputat, plămânii laicilor erau fără îndoială implicați într-o anumită măsură.[15] Cântatul protestanților din Strassburg a avut un impact pronunțat asupra lui Calvin, determinându-l să încerce să pună în scris o psaltire franceză, care avea mai apoi să fie completată de diferiți compozitori și de Theodore Beza.[16] Psaltirea lui Calvin – care în versiunile sale de la Strassburg, 1539, și de la Geneva, 1542, includeau Crezul Apostolic (cântat) – a fost tradusă și transpusă în Scoția de Knox și de exilații englezi din Geneva (omițând cântatul Crezului), și de Peter Dathenus, în viitoare Biserică Olandeză Reformată (incluzând cântatul Crezului). Prefața la liturghia lui Knox de la Geneva include o prezentare amplă a raționamentului din spatele cântării scripturale, scopul acesteia fiind ca „noi să ne bucurăm și să cântăm glorie Numelui Său, să ne înviorăm sufletele și să avem beneficii spirituale”. Această formă de cântat scriptural era răspândită în toată mișcarea Reformei, cu două excepții: în bisericile în care se permitea și cântatul unor imnuri extra-scripturale, și în Zürich, care în mod anormal nu includea niciun fel de cântat, în pofida abilităților muzicale ale lui Zwingli și a sprijinirii cântatului în alte biserici.  

Frecvența Împărtășaniei               

Frecvența Împărtășaniei a fost un alt punct al diversității între reformatori. Luther, Schwarz, Bucer și Cranmer au instituit cu toții o participare săptămânală la Cina Domnului. Însă, în vreme ce Schwarz și Bucer au intenționat să organizeze Împărtășania săptămânal în orașe, dar în zonele mai rurale lunar, acest tipar de frecvență a devenit din oficiu tiparul general în Anglia, în pofida celor mai bune intenții ale lui Cranmer de a vedea o administrare săptămânală a Cinei Domnului pretutindeni în țară.[17] Calvin a avut la rândul lui în vedere o practicare săptămânală a Împărtășaniei, dar a fost împiedicat de consiliul de la Geneva, care a decretat să fie celebrată de patru ori pe an. Aceasta a fost și practica lui Zwingli și a lui Bullinger (deși publicarea din 1559 a ritualurilor din Zürich o menționează doar de trei ori pe an). John Knox și-a pus în minte o practicare săptămânală (ca și Ordinul bisericesc al Palatinului din Germania), dar la întoarcerea sa în Scoția, Cea dintâi carte a disciplinei (1560) a modificat frecvența la patru celebrări anuale, aceasta devenind practica în Cartea de rugăciune comună (1564).               

Pe lângă aceste impedimente, a mai existat și legătura dintre sacrament și disciplina bisericii, cunoscută drept „îngrădirea participării la Masa Domnului.” Importanța acestei practici este surprinsă bine în Cartea de rugăciune comună a lui Cranmer (1549 și 1552), care-și găsește ecou în Forma rugăciunilor, de la Geneva, a lui Knox:   [D]e aceea, pericolul este mare dacă o luăm în chip nevrednic (căci atunci ne facem vinovați de trupul și de sângele lui Cristos, Mântuitorul nostru; ne mâncăm și ne bem propria noastră osândă, dacă nu luăm în considerare trupul Domnului; aprindem mânia lui Dumnezeu împotriva noastră și Îl facem să abată asupra noastră felurite boli și diferite tipuri de moarte).                 

Întrucât apropierea de Cina Domnului impunea cercetare de sine pentru ca cineva să vadă dacă este în credință sau nu, dovedind pocăință și credință, liturghiile Reformei includeau îndemnare și avertizare cu privire la participarea într-un chip nevrednic. De asemenea, biserica avea un rol în această îngrădire a participării utilizând procesul de disciplină, prin care păcătoșii notorii erau excluși de la Cina Domnului. Scopul acestui proces disciplinar n-a fost doar de a-i exclude pe ipocriți de la a lua parte, ci și de a le da ocazia păcătoșilor să se pocăiască și să-și îndrepte viețile. Astfel, fiecare biserică enunța o avertizare către congregație înainte de Cina Domnului, iar această pregătire pentru sacrament necesita diferite perioade de timp în funcție de biserică. Acolo unde Împărtășania era practicată frecvent, intervalul de timp alocat pregătirii era mai scurt. Cartea de rugăciune comună (1552) a lui Cranmer afirma că cei ce se împărtășesc îi puteau face de cunoscut preotului numele lor în seara de dinainte sau dimineața înainte de slujbă. În cazul celebrării Cinei Domnului de două ori pe lună, potrivit reglementărilor lui À Lasco, era nevoie de o perioadă de două săptămâni, ba chiar se cerea organizarea unei slujbe pregătitoare speciale în ziua precedentă. Astfel, un factor important care a contribuit la frecvența diferită a celebrării Cinei Domnului în bisericile Reformei a fost echilibrul dintre dorința de a o avea cât mai des și cea de a exercita o disciplină bisericească amănunțită.

Practici fizice, gesturi și veșminte               

Lista diferențelor dintre liturghiile Reformei poate fi extinsă prin a include practici fizice. Slujbele Cinei Domnului etalau o gamă de diferențe fizice care oglindeau doctrina evanghelică a jertfei ispășitoare a lui Cristos și a statutului Său de Mare Preot. Liturghia lui Luther și cea a Ordinului Bisericii Daneze au păstrat poziționarea tradițională și terminologia altarului, în vreme ce alte liturghii (e.g., Zwingli, Cranmer, Bucer, etc.) au înlocuit altarele din piatră cu niște mese mobile din lemn, așezate adesea în navă sau în prezbiteriu. Poziționarea slujitorului era de regulă în spatele mesei și cu fața spre congregație, dar au existat și unele variațiuni interesante: Ordinul Bisericii Daneze le cere slujitorilor să stea în partea vestică a altarului, iar frecvent să se întoarcă spre altar, și apoi iarăși către popor la diferite momente ale liturghiei; liturghia lui Bucer stabilea ca slujitorul să stea înaintea mesei, cu fața spre oameni; liturghia lui Cranmer (doar cea din 1552) pretindea ca slujitorul să stea în partea nordică a mesei, astfel încât trupul lui să nu se interpună între congregație și Masa Domnului, evidențiind astfel natura non-sacerdotală a slujitorului; iar liturghia lui à Lasco cerea ca slujitorii, prezbiterii și diaconii să stea asemenea unui zid în fața mesei, în vreme ce predicatorul îndemna și învăța congregația din amvon. În liturghia lui à Lasco, această poziționare constituia, în mod literal, o înfățișare fizică a disciplinei bisericești.               

De asemenea, reformatorii au avut diferite abordări în privința gesturilor fizice. În lucrarea sa, Ground and Reason (Temei și motiv, 1524), Martin Bucer a deplâns aparenta paradă de acțiuni exterioare din timpul mesei romano-catolice (e.g., lovirea pieptului). Cu adevărat, „scumpele și mărunțelele bătrânele se bucurau ca slujba să fie oficiată” de un preot priceput; însă mulți preoți catalogau acest set complicat de gesturi drept „falsă lovire cu pumnii.”[18] Cu toate acestea, în cadrul liturghiilor Reformei, diferite gesturi fizice au fost oprite de dragul fraților mai slabi (e.g., facerea semnului crucii), în vreme ce altele au fost modificare ori înlăturate pentru a reflecta priorități evanghelice, atunci când s-a ivit prilejul. În mod interesant, în vreme ce Cranmer a eliminat acțiunile manuale de rupere a pâinii și de ridicare a paharului din cadrul slujbei Cinei Domnului, din ediția de la 1552 a Cărții de rugăciune comună, ritualurile de la Zürich din 1535 și 1559 le-au păstrat pe ambele. Înălțarea paharului a fost în general înlăturată, cu excepția liturghiei timpurii a lui Schwartz; liturghiile lui Luther și a Regatului Danez au făcut gestul opțional. Împărțirea elementelor se desfășura la masă sau în bănci. Postura primirii includea șederea, statul în picioare sau îngenuncherea – o chestiune deloc lipsită de controverse în rândul celor care erau îngrijorați că aceasta semăna cu perspectivă nereformată a preoției, a adorării ostiei și a doctrinei transsubstanțierii (de aici și așa numita „Rubrică neagră” a ediției din 1552 a Cărții de rugăciune comună). În intervalul când se împărțea Cina Domnului, uneori cânta, alteori se citea din Scriptură, iar în alte cazuri se păstra tăcerea – o trăsătură a slujbei solemne și reverențioase din Zürich.               

Tipurile de veșminte clericale s-au dovedit a fi variate, fiind uneori un subiect dezbătut intens sub aspectul diferențelor liturgice. „Să le lăsăm să fie folosite cu toată libertatea”, spunea Luther despre îmbrăcămintea preoțească în lucrarea sa, Orânduirea mesei (1523), „condiția fiind să lipsească pompa și grandoarea.” Ordinul Bisericii Daneze a avut o poziție similară; deși includea comentariul că veșmintele ar putea deveni „cel mai mare prilej de înfumurare din religie”, propunea folosirea straielor uzuale la Cina Domnului. Această flexibilitate luterană privitoare la îmbrăcăminte poate fi mai departe observată de la păstrarea celor mai medievale robe în Suedia și în unele părți ale Saxoniei Albertine, și până la unele mai degrabă simple în Württemberg și chiar și în Saxonia Ernestină. Ajungând la Anglia, în vreme ce ediția din 1549 a Cărții de rugăciune comună îngăduia folosirea albelor, mantiilor și pluvialelor la Cina Domnului, ele au fost reduse la nivelul unor simple cote în revizuirea din 1552. În lucrarea lui Martin Bucer, Temei și motiv (1524), se comenta că veșmintele erau păstrate „în folosul celor neexperimentați” până când aveau să fie suficient de „bine familiarizați cu voia lui Dumnezeu prin Cuvânt”. Mai târziu, ele au fost interzise în Strassburg și înlocuite cu o cotă în ambele slujbe ale Cuvântului și Cinei Domnului.[19]               



Practica de la Geneva de a purta mantii academice negre, gulere albe de predicatori și berete negre indica în mod voit că slujitorii erau învățători ai Cuvântului, nu mijlocitori sacerdotali. Aceste haine nu au fost considerate veșminte clericale, ci o îmbrăcăminte standard a clerului, care să fie purtată în timpul și în afara închinării publice.[20] Scrierea lui Lavater, O lucrare succintă despre ritualuri și reguli, descria o abordare similară față de vestimentația clericală în Zürich; însă aceasta era mult mai formală decât cea stabilită de Calvin: clericii trebuiau „să poarte o îmbrăcăminte obișnuită, dar respectabilă (așa cum fac alți cetățeni respectabili), nu una grandioasă”. John Knox a aderat la o abordare minimalistă similară în rândul exilaților englezi din Frankfurt, arătându-și nemulțumirea față de păstrarea de către Cranmer a cotelor. Într-o predică despre beția lui Noe și despre ceea ce ar trebui sau n-ar trebui să fie acoperit, el a luat în discuție chestiunea sensibilă a refuzului clericului englez, John Hooper, de a purta veșminte preoțești.[21] Anterior, în 1550, Hooper refuzase să fie consacrat ca episcop, în parte din pricina a ceea ce el a perceput ca fiind veșminte nereformate („acele obiceiuri aaronice”).[22] Ca răspuns, atât Martin Bucer, cât și Peter Martyr Vermigli i-au respins poziția pe motiv că veșmintele erau adiafore. Vermigli a făcut o remarcă ușor ambiguă, potrivit căreia „chestiunile indiferente nu pot să-i pervertească pe cei cu mintea curată și cugetul sincer în acțiunile lor.”[23] Hooper – ajutat de o perioadă petrecută în închisoare – a acceptat cu anevoie sfatul și a fost consacrat ca episcop de Gloucester mai târziu în acel an. Astfel, atunci când Knox și tovarășii săi au părăsit congregația engleză de la Frankfurt pentru Geneva lui Calvin, au fost de părere că ținuta clericală era mai apropiată de perspectiva lor. Cu toate acestea, după moartea reginei Maria, când exilații genevezi s-au întors acasă, au avut un succes parțial în a implementa vestimentația clericală dorită de ei. Knox s-a întors în Scoția, unde roba geneveză a devenit norma, în timp ce Christopher Goodman și alții s-au întors în Anglia, unde veșmintele au fost păstrate (e adevărat, la standardele din 1549). Controversa asupra veșmintelor a fost reaprinsă și a contribuit la producerea Liturghiei de la Middelburg (1586), de către puritanii englezi. În concluzie, diversitatea închinării din cadrul Reformei descrisă mai sus demonstrează dificultatea de a atribui practici specifice unor tradiții întregi. De exemplu, faptul că la Zürich se celebra Crăciunul și se excludea cântatul, face dificil de argumentat că întreaga tradiție reformată a fost împotriva celui dintâi și în favoarea celui de pe urmă. Mai mult, prezența imnurilor extra-scripturale cântate în timpul slujbele rânduite de Cranmer și Bucer – ba chiar și includerea variantei cântate a Crezului Apostolic în Psaltirea lui Calvin și a lui Dathenus – respinge ideea că tradiția reformată impunea cântatul psalmilor în toate timpurile și în toate locurile. Este adevărat că psalmodierea exclusivă și excluderea sărbătorilor creștine au devenit semne distinctive ale curentelor scoțian și puritan din bisericile reformate. Însă, aceste practici nu sunt reprezentative pentru întregul protestantism – și nici măcar pentru bisericile reformate – în perioada timpurie a Reformei. Într-adevăr, în Zürichul reformat – și nu în Wittenbergul luteran – a fost inclusă prima jumătate din Ave Maria și amintirea celor decedați în cadrul închinării săptămânale. Faptul că au existat mai multe reforme în cadrul aceeași mișcări a Reformei nu ne împiedică să facem câteva observații mai ample. S-a trasat o linie teologică limpede care îi delimita pe cei care susțineau că necredincioșii se puteau hrăni cu adevărat din Cristos în cadrul Cinei Domnului (e.g., Luther), de cei care pretindeau că adevărata hrănire din Cristos necesită credință (e.g., Zwingli). Această linie a rămas constantă pe tot parcursul Reformei și, în ciuda încercărilor admirabile de a se ajunge la un acord, ea a făcut deosebirea între ceea ce avea să devină mai târziu cunoscut drept biserici „luterane” și „reformate”. În cadrul grupului de biserici „reformate” se găseau felurite practici și tradiții izvorâte din locuri diferite care fuseseră reformate (Zürich, Geneva, Basel, Anglia, Scoția, etc.). Astfel, recunoașterea diverselor practici ale bisericilor „reformate” stăvilește generalizările exhaustive care ar putea ignora locuri importante de închinare, și evidențiază creativitatea și inovația liturgică din rândul multor reforme „reformate”, de la momentul acestui stadiu timpuriu al Reformei evanghelice unice. În ciuda diversității liturgice de la această etapă fertilă și formativă a Reformei, procesul lent și adesea complex de confesionalizare a adus cu sine o solidificare a practicilor liturgice. Mărturisirea de la Augsburg (1530), redactată de Philip Melanchthon, a devenit un simbol al pozițiilor teologice și, în strânsă legătură, al celor liturgice ivite de la Wittenberg, în timp ce Mărturisirea Tetrapolitană (1530) a lui Martin Bucer și a lui Wolfgang Capito a reprezentat pozițiile de la Strassburg, Constance, Memmingen și Lindau. Consensul Tigurinus (1549) a stabilit un teren comun între Geneva și Zürich în ceea ce privește Cina Domnului și a emis hotărâri împotriva anumitor practici liturgice (e.g., adorarea ostiei). Cele Patruzeci și două de articole de religie (1553), care au avut viață scurtă, revizuite mai târziu sub numele de Cele treizeci și nouă de articole de religie (1571), au articulat ceea ce mai târziu va fi cunoscut sub numele de „principiul normativ”, prin care Biserica Angliei avea puterea de a stabili ceremoniile liturgice, în măsura în care acestea nu erau contrare Scripturii. În Scoția, Prima carte a disciplinei (1560), printre altele, a exclus semnul crucii și a încurajat poziția de a sta așezat la Cina Domnului. Ordinul Bisericii Palatinatului (1563) includea ceea ce avea să fie cunoscut mai târziu sub numele de Catehismul de la Heidelberg, care stabilea un set autoritar de poziții liturgice și teologice reformate. Cartea Concordiei (1580) a enunțat o poziție luterană stabilă și definitivă în chestiuni deopotrivă teologice și liturgice. Astfel, chiar și dintr-un eșantion minuscul de documente confesionale redactate de-a lungul acestei perioade reprezentate în cartea de față, este posibil să se observe o anumită așezare a pozițiilor teologice și a practicilor liturgice aferente. Deși controversele liturgice aveau să continue până în următorul secol – așa cum se evidențiază în mod clar în producerea documentelor Ghidul de la Westminster pentru închinarea publică (1645) și Liturghia de la Savoy (1661) – au existat năzuințe teologice și politice de a evita haosul liturgic și de a căuta ordinea liturgică, chiar și în această etapă timpurie a Reformei. 

Urmareste aceste video de prezentare: https://vimeo.com/263567451

Unitate, libertate, dragoste

„Dragostea să ne fie îndrumător”               

Trăsăturile comune și diverse ale liturghiilor Reformei au fost produsul mai multor factori, dintre care doi merită remarcați: în primul rând, au existat interpretări diferite ale învățăturii Bibliei cu privire la închinarea duminicală; și, în al doilea rând, au existat factori influenți în plan politic și social specifici contextului fiecărui reformator. Dar, în ciuda diversității inevitabile, reformatorii magisteriali – urmând exemplul lui Martin Luther – au urmărit cu înflăcărare unitatea în Evanghelie, dar și libertatea și dragostea în liturghia bisericească.[24] Marii reformatori Thomas Cranmer și John Calvin au înțeles natura contextuală a diversității liturgice în reformarea Bisericii, și au încurajat cu înțelepciune să se caute libertatea și dragostea acolo unde era necesar:   Considerăm că este benefic ca fiecare țară să folosească astfel de ceremonii, așa cum socotesc că este cel mai bine pentru a etala onoarea sau gloria lui Dumnezeu și pentru a duce poporul la o viață mai sfântă și mai evlavioasă, lipsită de falsități sau superstiții. De asemenea, poporul ar trebui să renunțe la alte lucruri, pe care le percepe din când în când că sunt cele mai denaturate, întrucât, când vine vorba despre ritualurile oamenilor, acestea se dezvoltă felurit în diferite țări.[25]  

Vreau să spun că, în oracolele Sale sacre, Domnul a cuprins cu fidelitate și a exprimat clar atât întregul rezumat al adevăratei îndreptățiri, cât și toate aspectele închinării înaintea maiestății Sale și tot ceea ce este necesar pentru mântuire; de aceea, prin acestea trebuie să se audă doar glasul Stăpânului. Dar pentru că nu a vrut să prescrie detaliat în disciplina exterioară și în ceremonii ce trebuie să facem (întrucât a prevăzut că aceasta depindea de starea vremurilor și nu a considerat că o singură formă este potrivită pentru toate timpurile), la punctul acesta trebuie să ne refugiem în regulile generale pe care El ni le-a dat, conform cărora, indiferent de ce ar avea nevoie biserica în ce privește ordinea și buna cuviință, acea practică ar trebui evaluată prin raportarea la acestea. . . . Da, este adevărat, recunosc că nu ar trebui să ne lansăm în inovații în mod pripit, brusc și fără vreun motiv întemeiat. Dar dragostea va stabili cel mai bine ceea ce poate răni ori zidi; și dacă lăsăm dragostea să ne fie îndrumător, atunci totul va fi bine.[26]  

Urmărește aceste video de prezentare: 

Secundum Verbum Dei, Ad Dei Solius Gloriam

Această carte prezintă o mostră a spectrului liturgic de-a lungul Reformei magisteriale. Ea dezvăluie perioada minunat de viguroasă a reformării liturgice, produsă prin scrierile unor personalități strălucitoare precum Luther, Zwingli, Bucer, Calvin, Cranmer și Bullinger, pe baza „Cuvântului deosebit de curat al lui Dumnezeu” și focalizată din plin asupra lucrării glorioase a Domnului Isus Cristos. În ciuda diversității lor, liturghiile acestor reformatori evidențiază în mod special o dorință comună: reformarea închinării creștine conform Cuvântului lui Dumnezeu pentru a-i instrui pe oamenii obișnuiți prin învățătura Scripturii, folosind tipare regulate și memorabile ale închinării, focalizate asupra Evangheliei Domnului Isus Cristos și direcționate doar spre gloria lui Dumnezeu.