În ziua a 4-a din Săptămâna Mare (miercuri) evangheliști relatează episodul trădării Domnului Isus de către Iuda. Apostolul Ioan vede în acest episod o împlinire a Psalmului 41 (vezi Ioan 13:18), un Psalm în care Regele David redă sub formă poetică experiența propriei trădări de către prietenii săi. Oare ce legătură există între trădarea lui David și a Domnului Isus? O legătură foarte strânsă, după cum arată pastorul și teologul Michael LeFebvre în această expunere deosebită a acestui Psalm.

Pentru dirijor. Un psalm al lui David.

1 Ferice de cel ce îngrijeşte de sărac,
căci Domnul îl va scăpa în ziua cea rea.
2 Domnul îl va păzi, îl va ţine în viaţă,
îl va binecuvânta în ţară
şi nu-l va lăsa la bunul plac al duşmanilor lui.
3 Domnul îl va întări când va fi pe patul de suferinţă,
iar patul în care suferea va fi strâns.

4 Cât despre mine, eu am zis: „Doamne, ai milă de mine!”
Vindecă-mă, căci am păcătuit împotriva Ta!
5 Duşmanii mei vorbesc despre mine cu răutate, spunând:
„Când va muri şi-i va pieri numele?”
6 Chiar dacă vine vreunul să mă vadă,
grăieşte făţarnicb, în timp ce inima lui adună duşmănie
pe care o împrăştie când iese afară.
7 Potrivnicii mei şuşotesc cu toţii împotriva mea
şi gândesc ce e mai rău pentru mine.
8 „O boală necruţătoare l-a atins!
Nu se va mai scula din locul în care s-a culcat!”
9 Chiar şi prietenul în care m-am încrezut,
cel ce mănâncă pâinea mea,
şi-a ridicat călcâiul împotriva mea!

10 Tu însă, Doamne, ai milă de mine!
Ridică-mă, ca să le dau răsplata cuvenită!
11 Voi şti că-Ţi găseşti plăcerea în mine
prin aceea că duşmanul meu nu va triumfa asupra mea.
12 Cât despre mine, Tu mă sprijini în integritatea mea
şi mă aşezi în prezenţa Ta pe vecie.

13 Binecuvântat să fie Domnul, Dumnezeul lui Israel,
din veşnicie în veşnicie.
Amin! Amin!

Astăzi voi vorbi din Psalmul 41. Ne vom concentra în special pe începutul psalmului, iar mai apoi vom privi în linii mari la fiecare secțiune a psalmului.

Psalmul 41 este ultimul psalm din Cartea I a Psaltirii și, la fel ca Psalmul 1 (primul psalm al Cărții I), acesta este un Psalm al bucuriei. Vedem acest lucru încă din incipitul psalmului. La fel ca Psalmul 1, Psalmul 41 începe cu promisiunea fericirii: „Ferice de cel...”. Termenul utilizat aici înseamnă „fericit”, „plin de bucurie” – voios este „cel ce îngrijește de sărac”. Aceasta este bucuria cu care Psalmul 1 este menit să vă umple inimile. Deși sunt multe lucruri triste menționate în psalm, Psalmul 41 rămâne un psalm al bucuriei.

Așadar, este crucial ca înainte să mergem mai departe să ne oprim și să ne punem următoarea întrebare: Cine este „cel sărac” din versetul întâi? Interpretarea întregului psalm și a mesajului transmis nouă, celor care îl cântăm astăzi, precum și fundamentul bucuriei noastre din ceea ce ne învață psalmul gravitează în jurul analizei acestui „sărac” precizat în versetul întâi. Cine este cel sărac? De fapt, răspunsul este specificat direct din antetul psalmului: „Un psalm al lui David”. Și, într-adevăr, citind cuprinsul psalmului, observăm că acesta cuprinde propriile experiențe de slăbiciune ale psalmistului David, până în pragul morții. Aceasta este povestea din spatele psalmului. Metafora „săracului” din versetul întâi nu se referă la cel sărac în general, ci la faptul că regele David a fost din punct de vedere istoric un împărat al slăbiciunii și al suferinței.

Mulți creștini din ziua de azi citesc acest verset și cred că face referire la a avea compasiune pentru cei aflați în sărăcie materială, motiv pentru care versetul este și tradus în felul acesta, încurajând cititorul să „aibă grijă de cel sărac”. Cu siguranță, mila și actele de caritate față de cei săraci reprezintă o chemare importantă a creștinilor, însă acesta nu este mesajul acestui psalm. Acest lucru e susținut nu doar de titlul Psalmului ci și de faptul că niciunde altundeva în psalm nu este vorba despre „cel sărac”. De fapt, aceste rânduri ar trebui să fie traduse diferit. Cei mai mulți comentatori admit faptul că traducerea standard în limba engleză e uneori „trasă de păr”, deci nu este numai părerea mea aici. 

Traducerea corectă expresiei "îngrijește" este „a lua aminte”, „a arăta înțelegere”, „a arăta înțelepciune sau discernământ”, „a accepta”. Nu înseamnă a manifesta compasiune și grijă față de cel în nevoie, ci a-l recunoaște, a-l accepta și a ține cont de el. Este o chemare la înțelepciune.

În al doilea rând, termenul tradus aici prin „sărac” înseamnă, de fapt, „slab”. Nu se referă la sărăcie materială, ci la slăbiciune ca și stare, după cum e ilustrat prin slăbiciunile și suferințele lui David, tema psalmului în discuție. Aceasta este mărturia regelui care se confruntă cu moartea. În slăbiciunea lui, toți ceilalți renunță la acest rege – toți îl abandonează, gândindu-se că moartea lui marchează sfârșitul dinastiei sale. Însă în acest miracol al restaurării lui David de pe patul de moarte găsim o mărturie spre a-i încuraja pe toți care îl au în vedere în continuare pe acest om cuprins de slăbiciune. Căci DOMNUL este credincios în relația Sa cu acesta. Deci, bucuros și cu adevărat fericit este cel care îl recunoaște, îl acceptă și ține cont de cel slab. Iată explicația psalmului, pe scurt.

Primul rând introduce întregul mesaj. Cu această intrare în bucuria pe care o cântăm în psalm haideți să ne uităm la temele majore ale celor patru strofe. 

Psalmul are patru secțiuni, urmate de doxologia care încheie Cartea, în versetul 13. În majoritatea Bibliilor din limba engleză, aceste secțiuni sunt marcate printr-un spațiu alb.

Prima secțiune cuprinde versetele 1-3 și conține doctrina sau adevărul care ne dă o asemenea bucurie. Este mesajul psalmului afirmat succint, încă de la început.

Mai apoi, cuprinsul psalmului este regăsit în următoarele două secțiuni (versetele 4-10), care ne atrag în mijlocul experiențelor celui slab, în abandonul său și în declinul către moarte. Nu doar că citim despre experiențele sale, ci un asemenea psalm pare să ne atragă și pe noi în interiorul situațiilor, și voi dezvolta această idee la momentul potrivit. Versetele 4-10 ne atrag în mijlocul experiențelor celui slab, care se confruntă cu moartea și abandonul.

În final, ultima secțiune cuprinde versetele 11-12 și ne conduce în mărturisire. „Prin aceasta știu”, declară psalmistul. Punându-ne credința în practică prin cântatul psalmului ajungem într-un punct în care suntem conștienți de adevărul declarat în psalm. Avem convingerea asupra unui lucru și îl mărturisim împreună. Acesta este climaxul bucuriei noastre: atunci când mărturisim în unitate credința pusă la încercare de către psalm.

În cele din urmă, versetul 13 conține o doxologie care încheie prima Carte a Psalmilor (Ps. 1-41). Nu avem în față un curs simplu despre laudă, ci un poem bogat, profund și deosebit.

Dar permiteți-mi să vă prezint succint aceste secțiuni pe care vi le-am ilustrat. 

Primele trei versete, reprezentând cea dintâi secțiune, ne oferă principiul, sau învățătura fundamentală, adică adevărul care va fi exemplificat și explorat în restul psalmului. Aceia dintre voi care studiați la liceu sau la facultate sunteți învățați ca atunci când scrieți o lucrare să începeți cu o afirmație inițială - teza sau ideea principală- pe care apoi trebuie să o demonstrați în conținutul lucrării. Acesta este modul în care sunt scriși mulți dintre psalmi – nu toți, ci mulți dintre psalmi – și ar trebui să căutați acele afirmații din incipit. Iar psalmul 41 este un exemplu bun. Încă de la început ni se transmite adevărul, principiul, teza principală, afirmația centrală pe care psalmul ne va ajuta să o punem în practică, prin credință. Doctrina din versetele 1-3 este pur și simplu aceasta: DOMNUL îl va elibera pe cel slab care este al Lui în ziua necazului său, DOMNUL nu îl va abandona pe cel slab care este al Lui și nu îl va lăsa să fie înfrânt de vrășmașii săi. DOMNUL s-ar putea să îngăduie ca cel slab să treacă prin suferințe, chiar și până în pragul morții, însă El îl va ridica mereu. DOMNUL întotdeauna – în mod constant și fără excepție – îl va sprijini pe alesul Său.

Totuși, acest lucru nu elimină faptul că Împărăția lui Dumnezeu crește în ceea ce este considerat de către oameni ca fiind slăbiciune. Împăratul lui Dumnezeu a fost mereu un împărat al suferinței, mărunt în ochii națiunilor înconjurătoare. Încrederea noastră nu stă în înfățișarea împăratului. Bucuria noastră este înrădăcinată în credință – în certitudinea că DOMNUL va fi credincios față de unsul Său. Primele trei versete (strofa întâi) declară această doctrină. Însă la fel ca într-o lucrare academică, afirmația inițială trebuie urmată de argumente care o demonstrează, oferind siguranța veridicității sale. 

Cuprinsul psalmului se regăsește în versetele 4-10, implicându-ne și pe noi într-una dintre experiențele lui David. Este o mărturie a acestui adevăr personificat prin David, demonstrând faptul că Dumnezeu cu adevărat îl sprijină pe cel slab, după cum a promis. Versetul 4 introduce această mărturisire: „Cât despre mine”.  Vocea lui David ne împărtășește întâlnirea sa cu umbra iminentă a morții, în timp ce se confrunta cu o boală terminală. Permiteți-mi să vă explic, întâi, felul în care acest pasaj ne ilustrează propria trăire a lui David. Iar apoi vreau să subliniez faptul că avem de-a face cu un cântec, nu cu o istorisire. Nu ar trebui doar să îl privim pe David și să învățăm din momentele prin care a trecut, ci să ne aducem propriile situații în care am experimentat abandonul, suferința și confruntarea cu moartea, ca popor al acestui rege, unindu-ne suferințele personale cu ale sale.

Dar înainte de a ne alătura, în cântare, suferinței regelui, haideți să privim la trăirile lui David ilustrate în aceste rânduri. Versetele se concentrează în principal asupra abandonului suferit de David în această boală aparent terminală. Nu avem date concrete cu privire la starea de sănătate a lui David și nu știm când a devenit atât de bolnav încât era aproape să moară. Celelalte cărți ale Bibliei nu ne spun despre această experiență a vieții sale. Cu toate acestea, știm că într-un anumit moment al domniei sale, David s-a îmbolnăvit, iar această boală l-a dus în ghearele morții.

Apar aici trei grupuri de oameni care l-au abandonat pe rege, de la cei mai îndepărtați până la cei mai apropiați prieteni.

În versetul 5 citim despre prima categorie: dușmanii lui David – cei care l-au urât întotdeauna pe acest rege și care acum se desfată aflând despre boala sa. Observați cuvintele acestora, de la sfârșitul versetului 5: „Când va muri și‑i va pieri numele?” – urmează ca regele să moară, iar dușmanii săi văd această situație nu doar ca moartea unui individ, ci a unei întregi dinastii. Atunci când un rege moare, numele său rămâne viu prin moștenitorii lui. Totuși, acești vrășmași văd în boala regelui oportunitatea de a pune capăt nu numai vieții unui om, ci și existenței unei întregi dinastii. Speranța și desfătarea lor stau în distrugerea moștenirii împăratului.

Versetele 6-8 ne prezintă a doua categorie: cei ipocriți, care maschează interesul față de David și boala sa. Versetul 6 spune: „Chiar dacă vine vreunul să mă vadă, vorbește nimicuri, în timp ce inima lui adună nelegiuire”. Acești oameni afirmă vorbe false la capul patului său, dar șoaptele lor ulterioare arată că ei renunță în secret la loialitatea față de rege. Ei anticipă deja moartea regelui, astfel că au în vedere alianțe care să le asigure o poziție favorabilă, urmând ca un nou conducător să preia conducerea odată cu moartea regelui. Din nou, psalmul citează vorbele vrășmașilor celui slab.

Însă versetul 9 este cel care ilustrează punctul culminant al abandonului. Aici întâlnim cea de-a 3-a categorie: „Chiar și prietenul apropiat în care m‑am încrezut, cel ce mănâncă pâinea mea, și‑a ridicat călcâiul împotriva mea”. Poate acest verset vă trezește amintiri unora. Poate vă amintiți de el dintr-o altă parte a Bibliei. Apostolul Ioan citează acest verset în istorisirea lui cu privire la ultima cină cu Isus în Ioan capitolul 13. Deși împăratul David a fost primul care a cântat psalmul acesta, ca o personificare a suferinței și restaurării sale de pe patul de moarte, apostolul Ioan l-a recunoscut pe cel Slab și a văzut în Isus Moștenitorul acestui psalm. Ioan a subliniat modul în care abandonul ucenicilor și trădarea lui Iuda l-au condus pe Isus nu doar în pragul morții, ci chiar în mormânt, experiență urmată de învierea glorioasă a Domnului Isus. Ioan a văzut în Isus o demonstrație și mai mare a adevărului declarat de Psalmul 41, pe care îl vedem inițial în David. 

Din acest motiv, poate sunteți familiarizați în special cu versetul 9 al psalmului, deoarece apostolul Ioan citează acest rând, ca să ne ajute să dobândim, prin imaginea Fiului lui David, bucuria celui care Îl acceptă pe Cel Slab abandonat de oameni dar primit de Dumnezeu.

Abandonul prietenului apropiat este subliniat de comuniunea sa cu regele din versetul 9. Limbajul este specific celui de la Masa Domnului. Simbolul Cinei de care ne amintim este derivat din această imagine a mesei Regelui, a mesei Domnului și a Împăratului care face pace cu un străin, primindu-l în împărăția Sa. Acest „prieten apropiat” din versetul 9 este membru al regatului, la fel ca Iuda, care deși a participat la ultima cină alături de Domnul Isus, s-a lepădat și a căutat să Îi submineze domnia.

Ideea centrală a cântecului celui slab nu este atât că moartea regelui se apropie, ci faptul că toți cei din jurul său îi consideră împărăția ca fiind deja ruinată, domnia încheiată, iar planurile eșuate. Însă „ferice” – ne reasigură psalmul – plin de bucurie este acela care îl recunoaște pe cel slab, pe care DOMNUL nu Îl va părăsi și nu Îl va lăsa în voia dușmanilor Săi. Așadar, această reflectare la abandonul și suferințele experimentate de David este conturată de strigătul certitudinii sale în credincioșia lui Iahve Care îl va ridica. Din acest motiv, nu doar că citim despre suferința lui David, ci o cântăm. Deși este abandonat de toți ceilalți, regele continuă să se încreadă în Domnul; și acesta este un psalm care ne ajută pe noi, în propriile noastre experiențe de suferință și abandon, să deprindem și să împărtășim credința regelui. Aducând suferințele noastre în calitate de oameni slabi și unindu-le cu experiența Celui Slab (superior nouă) nu doar că ne identificăm cu durerea Lui, ci suntem îndrumați de El să ne identificăm cu credința Lui în credincioșia lui Dumnezeu. 

Cuprinsul psalmului descrie aceste cercuri ale abandonului. Cu toate acestea, este înrămat cu strigăte de siguranță în Iahve cum că Acesta îl va ridica. Observați acest lucru în versetul 4, care ne introduce în cuprinsul psalmului, respectiv în versetul 10, care îl conclude. Cele două versete încadrează cuprinsul psalmului și reiterează același strigăt după eliberare, fiecare având o idee finală ușor diferită.

Versetul 4 își încheie strigătul după eliberare spunând: „căci am păcătuit împotriva Ta”, pe când versetul 10 își încheie același strigăt după eliberare prin cuvintele „ca să le dau răsplata cuvenită”. Aceste două rânduri conțin două dintre îndatoririle regelui și două semne ale restaurării împăratului.

Pe de o parte, regele este acela care mediază relația poporului cu Dumnezeu. Păcatele regelui atrage mânia lui Dumnezeu asupra întregii națiuni. Și în aceeași măsură, păcatele poporului aduc mânia lui Dumnezeu asupra împăratului. În Vechiul Testament, regii sunt ceea ce numim „persoane colective”, fiind ca o întrupare a întregului popor. În ziua de azi, nu ne uităm la conducătorii noștri în felul acesta; totuși, acesta este motivul pentru care în Noul Testament noi, ca Biserică, suntem numiți Trupul lui Hristos. Isus este Mediatorul nostru, Cel care întruchipează întregul popor înaintea lui Dumnezeu Tatăl. De aceea, unul dintre rolurile împăratului este cel de a purta păcatele poporului. 

În ceea ce-l privește pe David, el avea atât păcatele proprii, cât și păcatele națiunii pe care trebuia să le poarte pe umerii săi. Când vine vorba despre Isus însă, El nu avea niciun păcat, însă miracolul Evangheliei este acela că Isus, Cel care nu merita să moară, a devenit în mod voit Regele nostru. Poate unii vă gândiți: „Cineva se oferă să fie rege – e un lucru minunat, pentru că toți ceilalți trebuie să-i urmeze poruncile”, dar nu! Faptul că cineva devine regele vostru înseamnă că va deveni responsabil pentru voi până în punctul în care va trebui să vă poarte păcatele și împreună cu ele, mânia Tatălui, care este atrasă de acestea. Isus a murit din cauza păcatului, deși purta numai păcatele noastre, pe care le-a luat asupra Lui. Însă rolul împăratului nostru, regăsit în versetul 4 este acela de a purta păcatele în propriul său trup. David știa că Tatăl iartă și el anticipează în versetul 4 că ridicarea sa va fi o demonstrație a iertării, iar propria înălțare de pe patul de moarte va fi o dovadă a faptului că Tatăl i-a iertat păcatul.

Celălalt rând din versetul 10 se încheie cu rolul opus al regelui. Este, de asemenea, chemarea împăratului să le răsplătească, printr-o judecată divină, celor care nu se căiesc. 

Trebuie să avem grijă atunci când cântăm acești psalmi. Când ajungem la versete ca versetul 9 nu trebuie să le interpretăm ca pe o ocazie de a ne face singuri dreptate, ci de a ne pune încrederea din nou în Regele nostru, mărturisindu-ne credința în judecata Sa dreaptă. Ridicarea împăratului de pe patul de moarte nu este numai o dovadă a iertării lui Dumnezeu – ridicarea sa de pe patul de moarte, în mijlocul uneltirilor și batjocurii celor din jur este o demonstrație a faptului că Dumnezeu l-a ales pe acest Rege pentru a judeca oamenii, după cum vedem în versetul 10. Acestea nu sunt lecții pe care le învățăm numai din experiența lui David pe patul de moarte – adevărurile acestea sunt profund regăsite în învierea lui Isus din morți. Învierea Lui este cea mai mare dovadă (și cea finală) a faptului că păcatele pe care le-a purtat Isus pe cruce au fost iertate. Iar învierea Lui este, pentru noi, dovada faptului că Dumnezeu îi va acorda lui Isus puterea de a-i judeca pe cei răi care nu se căiesc. 

Cuprinsul psalmului este modelat în așa fel încât să determine identificarea noastră cu regele nostru, cel slab, precum și însușirea credinței regelui în credincioșia lui YHWE. Deși alții se îndoiesc și ne batjocoresc, noi ne vom încrede în Dumnezeu, având credința că în dragostea Sa, El ne va ierta, va judeca și ne va aduce odihnă și pace. Promisiunea este adevărată; Domnul nu îl va lăsa pe cel slab în voia vrășmașilor săi. Prin experieța lui David – și în special prin experiența lui Isus – ne hrănim propria credință cântând acest imn al Bisericii universale.

Secțiunea finală a psalmului ne îndeamnă să mărturisim adevărul măreț pe care l-a subliniat psalmistul. Prin ridicarea sa de pe patul de moarte, cel slab știe că Tatăl Își găsește plăcerea în el. Aceasta este certitudinea sa. Și datorită integrității sale și a faptului că și-a păstrat credința în Domnul, chiar și atunci când toți ceilalți l-au abandonat, regele este asigurat că dușmanii săi nu îl vor birui și că în schimb, are un loc asigurat în prezența lui Dumnezeu.

David a fost reașezat pe tron, pe muntele Sion, lângă Templu. Isus a fost ridicat la tronul Său ceresc, în adevăratul Sion, și în Templul ceresc. Acesta este, pe scurt, un psalm al învierii și al bucuriei de care avem parte atunci când rămânem statornici în credința în YHWE, căci în învierea Sa avem siguranța vieții veșnice, dacă avem credință în El. Și noi vom experimenta suferințele Regelui în această lume. Intonăm cântecul ca cei care gustă din durerea Sa, în propriile circumstanțe. Dar cântăm acest cântec și pentru a deprinde credința Sa, ca să învățăm să aducem propriile suferințe, într-o credință sigură în Hristos. Atunci și noi ne vom bucura de odihna unei speranțe veșnice. Fericiți, cu adevărat plini de bucurie sunt aceia care continuă să țină cont și să îl recunoască pe Cel Slab – pe Rege – chiar și în suferințele Sale.

Cât de convenabil este că acest psalm încheie Cartea I a Psaltirii, un psalm plin de plângeri ale împăratului David. Și este, totodată, psalmul care poartă această doxologie din versetul 13. Inițial, doxologia nu făcea parte din acest psalm, însă a fost adăugată cu scopul de a marca finalul primului volum al Psaltirii. Cântând această doxologie, finalizăm întreaga Carte, declarându-ne devotamentul deplin și predarea în mâna lui YHWE, Care este Împăratul acestui regat – al Israelului din timpul domniei lui David – și Care continuă acest legământ cu noi, din veșnicie în veșnicie. Și, ca să fiu sincer, de aceea cântăm psalmii.

Președinții Americii continuă să conducă țara din aceeași Casă Albă, în ciuda schimbărilor masive care au loc în suprafața Americii, în tehnologie și în structurile politice. Însă valoarea și conexiunea tangibilă pe care ne-o oferă Casa Albă rezidă în moștenirea crezului nostru național. Pentru noi, ca și creștini, cu mult mai importantă este identificarea cu Dumnezeul lui Israel, Care din veșnicie în veșnicie este credincios legământului Său, prin casa lui David. Ar putea fi mai ușor să începem de la zero, și să scriem cântări noi – iar cântările noi sunt și ele de folos în părtășia creștină – dar haideți ca atunci când ne închinăm, să nu desconsiderăm limbajul vechi al acestor psalmi; în schimb, haideți să îi explorăm și să ne bucurăm că ne putem alătura, în credință, moștenirii legământului lui Dumnezeu, împărtășit de Biserică în toate veacurile, anticipând victoria Celui Uns. Chiar și în această seară, haideți să cântăm Psalmul 41, pentru ca inimile noastre să se bucure în Cel cuprins de slăbiciune, care a înviat, Isus Hristos.

Rugați-vă cu mine, înainte să cântăm: Doamne, cât de binecuvântați suntem să facem parte din poporul Tău, să fim primiți în familia legământului lui Avraam, poporul Împăratului Uns, al Fiului lui David! Doamne, Îți mulțumim pentru binecuvântarea de a fi adoptați în familia Ta și de a ne bucura în Isus, Cel care a plătit pentru păcatele noastre, a înviat, S-a înălțat la cer, și Care va reveni într-o zi, în glorie și slavă, aducând judecata finală. Doamne, Te rugăm să folosești acești psalmi, chiar și cel asupra căruia ne-am concentrat în această seară, pentru a ne întări nădejdea și bucuria în așteptarea Revenirii Tale. Amin!